Pâine, ceai și așteptări nerostite: Povestea mea cu Mihai

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Mihai? vocea mea răsună în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul linguriței în cana de ceai. El nu răspunde imediat. Se uită la telefon, dând absent din cap, ca și cum ar fi prea obosit să mai reacționeze la reproșurile mele.

— Am avut o zi grea la muncă, Natalia. Nu pot să le fac pe toate, oftează el, fără să mă privească.

Mă uit la el, la umerii lui căzuți, la privirea pierdută. Știu că nu e doar despre pâine. Niciodată nu a fost doar despre pâine sau ceai. E despre toate lucrurile pe care nu le spunem, despre fiecare gest mic care se adună ca o picătură într-un pahar care stă să dea pe dinafară.

Când ne-am mutat împreună, visam la dimineți cu râsete și miros de cafea proaspătă. Acum, tot ce simt e un gol apăsător între noi. Mă trezesc înaintea lui, pregătesc ceaiul, pun două felii de pâine pe masă și sper că azi va fi altfel. Că va observa că am tuns florile din balcon sau că am schimbat fața de masă. Dar el vine mereu grăbit, cu gândul la ședința de la birou sau la ratele pe care trebuie să le plătim.

— Natalia, nu mai face atâta caz din nimic, îmi spune uneori, când încerc să-i explic ce simt. Dar pentru mine nu e nimic. Pentru mine e totul. E felul în care mă face să mă simt invizibilă în propria casă.

Mama îmi spune mereu să am răbdare. „Așa sunt bărbații, fată dragă. Nu-s făcuți să vorbească despre sentimente.” Dar eu nu vreau să trăiesc ca mama, cu ochii închiși la nefericire, sperând că într-o zi tata va observa că a gătit mâncarea lui preferată.

Într-o seară, după o altă ceartă mută la cină, am ieșit pe balcon. Era frig și vântul îmi biciuia obrajii, dar nu puteam rămâne în casă. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina. Simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai exist pentru el.

— Natalia, ai încercat să-i spui exact ce simți? Poate nici nu-și dă seama cât te rănește.

— De câte ori să-i spun? Mereu mă lovește cu același zid: „Nu am timp acum.”

Irina a oftat și mi-a spus să nu renunț la mine însămi pentru liniștea lui Mihai. Dar cum să nu renunț când toată lumea din jur îmi spune că trebuie să rabd?

A doua zi dimineață, am pus din nou masa pentru doi. Mihai a venit tăcut, s-a așezat și a început să mănânce fără să spună nimic. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Mihai, tu mă mai iubești?

A ridicat privirea surprins.

— Ce întrebare e asta? Normal că te iubesc. Doar că… sunt obosit. Avem atâtea pe cap.

— Și eu sunt obosită, Mihai. Dar eu încă încerc. Încerc să-ți fac viața mai frumoasă, să-ți fiu aproape. Tu când ai încercat ultima dată?

A tăcut. Apoi s-a ridicat brusc și a plecat la serviciu fără să mă mai privească.

În ziua aceea am plâns mult. Am plâns pentru toate momentele în care am pus nevoile lui înaintea nevoilor mele. Pentru toate dățile când am tăcut ca să nu-l supăr sau când am acceptat mai puțin decât meritam.

Seara, când s-a întors acasă, Mihai a adus o pâine proaspătă și un buchet mic de flori de la colțul străzii.

— Îmi pare rău, Natalia. Poate ai dreptate. Poate chiar te-am neglijat.

L-am privit cu ochii roșii de plâns și am simțit o urmă de speranță. Dar știam că nu o pâine sau un buchet de flori vor repara tot ce s-a rupt între noi.

Au urmat zile în care a încercat să fie mai prezent. Seara stătea cu mine la masă fără telefon, mă întreba cum mi-a fost ziua. Dar apoi rutina s-a reinstalat încet-încet și iar am ajuns la aceleași tăceri apăsătoare.

Într-o duminică dimineață, am mers la piață singură. M-am oprit la o cafenea micuță și am privit oamenii din jur: un cuplu tânăr râdea zgomotos, o bătrână își sorbea ceaiul privind pe geam. M-am întrebat dacă vreuna dintre ele simte același gol ca mine.

Când m-am întors acasă, Mihai era pe canapea, cu televizorul dat tare.

— Ai luat pâine? m-a întrebat fără să se uite la mine.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu era vorba despre pâine sau ceai; era vorba despre faptul că nu mai eram văzută ca om, ci ca o prelungire a rutinei lui zilnice.

În acea seară i-am spus:

— Mihai, cred că avem nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergem la un consilier de cuplu.

S-a uitat lung la mine.

— Crezi că suntem chiar atât de rău?

— Da, Mihai. Pentru că eu nu mai pot trăi așa.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur că nu vreau să-mi mai trăiesc viața printre așteptări nerostite și tăceri apăsătoare.

Oare câte femei din România trăiesc așa? Oare câți dintre noi acceptăm prea puțin doar pentru că ni se spune că „așa e viața”? Voi ce ați face în locul meu?