Niciodată nu e prea târziu pentru iubire: A doua mea primăvară

— Nu-mi vine să cred, mamă! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? — vocea fiicei mele, Ana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de porțelan, încercând să găsesc cuvintele potrivite.

Aveam 56 de ani și, după moartea lui Victor, soțul meu, viața mea se transformase într-o succesiune de zile cenușii. Copiii mei, Ana și Vlad, mă vizitau rar, iar prietenele mele erau ocupate cu nepoții sau cu bolile bătrâneții. Seara, mă uitam la televizor doar ca să nu aud liniștea apăsătoare din apartamentul nostru vechi din Tătărași.

Într-o zi de aprilie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am decis să merg la bibliotecă. Nu mai fusesem de ani buni. Acolo l-am întâlnit pe Doru. Avea părul grizonat, ochii verzi și un zâmbet care părea să știe toate durerile lumii. M-a ajutat să găsesc o carte de poezii de Nichita Stănescu și, fără să-mi dau seama, am început să vorbim despre viață, pierderi și speranțe.

— Știi, Mariana, uneori oamenii cred că după o anumită vârstă nu mai ai voie să visezi — mi-a spus el într-o seară, pe când plimbam amândoi prin Parcul Copou.

— Și totuși, visele nu țin cont de vârstă — i-am răspuns eu, simțind cum inima îmi bate altfel după mult timp.

Ne-am văzut tot mai des. Mergeam la teatru, la expoziții sau pur și simplu stăteam pe o bancă și vorbeam ore întregi. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam invizibilă. Dar fericirea mea a devenit rapid subiect de bârfă în familie.

— Mama a luat-o razna! — i-am auzit pe Vlad spunându-i Anei într-o seară când credeau că dorm. — Cum să umble cu un bărbat la vârsta asta? Ce-o să zică vecinii?

M-am simțit mică și rușinată. Am început să evit întâlnirile cu Doru. Îi spuneam că sunt obosită sau că am treabă prin casă. El însă nu s-a lăsat păcălit.

— Mariana, ce se întâmplă? Te-ai schimbat… — m-a întrebat într-o zi, privindu-mă drept în ochi.

— Nu vreau să-ți stric viața. Copiii mei nu mă înțeleg. Toată lumea mă judecă… — am izbucnit în plâns.

Doru m-a luat de mână și mi-a spus cu blândețe:

— Oamenii vorbesc oricum. Dar tu? Tu ce-ți dorești cu adevărat?

Întrebarea lui m-a urmărit zile întregi. Într-o noapte, am visat că eram din nou tânără și dansam cu Victor la nunta noastră. Când m-am trezit, am înțeles că iubirea nu are vârstă și că nu trebuie să-mi trăiesc viața după regulile altora.

A doua zi, mi-am adunat curajul și i-am chemat pe Ana și Vlad la mine.

— Vreau să vă spun ceva important — le-am zis cu voce tremurată. — Îl iubesc pe Doru. Știu că nu vă place ideea asta, dar eu nu mai pot trăi doar ca să vă fac vouă pe plac. Am dreptul la fericire.

Ana a izbucnit în lacrimi:

— Dar tata abia a murit acum doi ani! Cum poți?

— Tata va rămâne mereu în inima mea. Dar viața merge înainte. Nu vreau să mor vie doar pentru că așa se așteaptă lumea de la mine.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Dacă tu ești fericită… poate ar trebui să încercăm și noi să te înțelegem.

Nu a fost ușor. Vecinele mă priveau ciudat când ieșeam la plimbare cu Doru. Prietenele mele mă întrebau dacă nu mi-e rușine. Dar eu simțeam că trăiesc din nou.

Într-o seară de vară, stând pe balcon cu Doru și privind apusul peste orașul meu drag, mi-am dat seama cât de mult contează să ai curajul să-ți urmezi inima.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar din teama de gura lumii? Oare când vom învăța să ne ascultăm sufletul cu adevărat?