Toți știau, doar eu nu: Viața în umbra trădării la Ploiești

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna spartă prin bucătăria mică, cu gresia rece sub picioarele goale. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să țin telefonul. Pe ecran, mesajele dintre el și Mirela încă pâlpâiau, crude și lipsite de orice urmă de rușine.

Radu stătea în prag, cu ochii în pământ. — Ioana, nu e ce crezi… a început el, dar m-am repezit spre el cu lacrimile șiroind pe obraji.

— Nu e ce cred? Am citit tot! Tot! Ai avut curajul să-mi aduci trădarea chiar în casă, sub ochii mei! Și Mirela… Mirela, care mi-a fost ca o soră!

Nu mai știam dacă să urlu sau să mă prăbușesc. În mintea mea se derulau toate serile petrecute împreună, mesele de duminică, vacanțele la munte, râsetele copiilor noștri. Totul părea o minciună.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocul nostru vechi din Ploiești părea mai strâmt ca niciodată. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privea pe furiș printre perdele. Toată lumea știa? Toți știau și doar eu eram oarbă?

Am sunat-o pe mama. — Mamă, Radu m-a înșelat cu Mirela…

A urmat o tăcere grea. — Ioana, știam că ceva nu e în regulă. L-am văzut pe Radu cu Mirela la cofetărie acum două luni… dar am crezut că mi se pare. N-am vrut să-ți spun ca să nu te rănesc.

M-am simțit trădată din toate părțile. Prietena mea cea mai bună, soțul meu, chiar și mama care a tăcut. Am simțit cum mă sufoc.

În zilele care au urmat, am mers ca un robot la serviciu. Colegii mă priveau ciudat. Am auzit-o pe Alina șoptind la cafea: — Săraca Ioana… toată lumea știa de Radu și Mirela.

M-am întors acasă într-o seară și l-am găsit pe Radu făcând bagajele. — Plec la frate-miu până se liniștesc lucrurile, a spus el fără să mă privească.

— Nu te mai întoarce! am urlat. Nu vreau să te mai văd!

Copiii mei, Andreea și Vlad, au venit plângând la mine. — Mami, de ce pleacă tati? Ce s-a întâmplat?

Cum să le explic? Cum să le spun că omul pe care îl iubeam ne-a trădat pe toți?

Într-o noapte, Mirela a venit la ușa mea. — Ioana, te rog… lasă-mă să-ți explic!

Am deschis ușa doar cât să-i văd ochii roșii de plâns. — Nu am ce să ascult. Ai distrus tot ce aveam mai scump!

— Nu am vrut… a început ea să spună, dar i-am trântit ușa în față.

Au trecut săptămâni în care am simțit că nu mai pot respira. M-am închis în mine. Copiii încercau să mă facă să zâmbesc, dar zâmbetul meu era doar o mască tristă.

Într-o zi, Andreea mi-a spus: — Mami, nu mai plânge! Suntem aici cu tine.

Atunci am realizat că trebuie să mă ridic pentru ei. Am început să merg la psiholog. Am vorbit cu mama despre tot ce simțeam. Am început să ies cu copiii în parc, să ne bucurăm de lucruri simple: o înghețată la chioșcul din colț, o plimbare printre blocuri.

Am întâlnit-o pe vecina de la patru, Gabriela, care mi-a spus: — Știu că e greu, Ioana. Și eu am trecut printr-un divorț urât. Dar timpul vindecă totul.

Am început să scriu într-un jurnal fiecare gând, fiecare durere. Am descoperit că pot fi puternică fără Radu și fără Mirela.

Într-o zi l-am întâlnit pe Radu la supermarket. Era cu Mirela. S-au uitat la mine rușinați. M-am uitat la ei și nu am mai simțit nimic. Nici ură, nici dorință de răzbunare. Doar un gol liniștit.

Acum sunt doar eu și copiii mei. Învățăm împreună cum e viața fără minciuni. Încerc să le arăt că dragostea adevărată nu doare și că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim orbiți de aparențe? Câți alegem să tăcem ca să nu rănim sau ca să nu fim răniți? Poate că adevărul doare, dar minciuna distruge totul.