Lumina care nu s-a aprins niciodată în pivniță: O poveste despre singurătate, frică și ajutor neașteptat
— Nu pot să cred că iar s-a ars becul! am bombănit în timp ce coboram scările reci ale pivniței, cu lanterna telefonului tremurând în palma transpirată. Era o după-amiază de noiembrie, cu ploaie măruntă și vânt care şuiera pe la colțuri. Mă grăbeam să iau borcanul cu zacuscă pe care mama îl lăsase acolo cu luni în urmă. Nu-mi plăcea niciodată să cobor în pivniță, dar astăzi părea mai întunecată ca oricând.
Am ajuns jos și am început să cotrobăi printre rafturi. Deodată, uşa grea de fier s-a trântit cu un zgomot sec. Am tresărit. Am alergat spre ea, dar mânerul nu se mai mișca. Am tras cu disperare, am bătut cu pumnii, am strigat:
— E cineva acolo? Ajutor!
Nimic. Doar ecoul propriei mele voci şi sunetul ploii care bătea în geamul mic, murdar. Am încercat să sun pe cineva, dar semnalul era slab. Bateria telefonului scădea văzând cu ochii.
Mi-am dat seama că sunt singur. Complet singur. Şi nimeni nu ştia că sunt acolo.
Primele ore au trecut greu. Îmi simţeam inima bătând nebuneşte, iar gândurile mi se învârteau haotic: „Dacă nu mă găseşte nimeni? Dacă rămân aici pentru totdeauna?”
Am încercat să mă liniştesc, să-mi amintesc dacă am spus cuiva că merg în pivniţă. Nu spusese nimic nimănui. Tata era plecat la ţară, mama la sora ei în Bacău, iar fratele meu, Vlad, nu mai locuia cu noi de ani buni. Prietenii mei erau ocupaţi cu ale lor; nu mai vorbisem cu nimeni de câteva zile.
A trecut o zi. Apoi încă una. Întunericul devenise apăsător, iar frigul îmi intra în oase. Mâncasem din zacuscă şi dintr-o pungă de biscuiţi vechi găsită pe un raft. Apa picura dintr-o ţeavă spartă şi am adunat-o într-un borcan gol.
În fiecare noapte, frica mă rodea ca un animal flămând. Auzeam paşi deasupra, dar nu ştiam dacă erau ai mei sau doar vântul care bătea obloanele. Am început să vorbesc singur:
— Oare chiar contează dacă dispar? Cine ar observa?
Mi-am amintit de copilărie, când mama mă certa că nu stau destul cu familia, că fug mereu la calculator sau la prieteni. Tata îmi spunea mereu:
— O să ajungi singur dacă nu-ţi pasă de oameni!
Atunci râdeam. Acum, în întunericul ăla umed şi rece, cu genunchii strânşi la piept şi ochii umflaţi de plâns, îi dădeam dreptate.
A treia zi am început să cedez. Mă gândeam la toate momentele în care aş fi putut fi mai bun cu cei din jur: când am ignorat-o pe vecina Maria care mă saluta mereu politicos pe scară; când am refuzat invitaţia colegei mele de la muncă la ziua ei; când nu i-am răspuns fratelui meu la telefon pentru că eram prea obosit.
Într-un moment de disperare, am început să bat din nou în uşă:
— Ajutor! E cineva acolo? Vă rog!
De data asta, am auzit ceva. Paşi grăbiţi pe scări şi vocea Mariei:
— Cine e acolo? Eşti bine?
— Sunt eu! Vasile! Sunt blocat aici!
Am auzit cum încearcă cheia la uşă, cum forţează mânerul. După câteva minute care mi s-au părut ore, uşa s-a deschis brusc şi lumina a năvălit peste mine ca o mângâiere.
Maria m-a privit speriată:
— Doamne, Vasile! Ce s-a întâmplat? De când eşti aici?
Am izbucnit în plâns şi i-am povestit totul printre sughiţuri. M-a ajutat să urc scările şi mi-a adus un ceai cald.
— Nu trebuie să-ţi fie ruşine că ai avut nevoie de ajutor, mi-a spus ea blând.
Am stat împreună ore întregi şi am vorbit despre vieţile noastre. Am aflat că şi ea se simţea singură de când soţul ei murise şi copiii plecaseră în străinătate.
— Ştii, Vasile, uneori credem că suntem singuri pe lume, dar dacă ne uităm mai atent, vedem că lângă noi sunt oameni care ar vrea să ne fie aproape… doar că nici noi nu le dăm voie.
După acea zi, viaţa mea s-a schimbat. Am început să vorbesc mai des cu Maria, să o ajut la cumpărături sau să bem o cafea împreună. Am sunat-o pe mama mai des şi l-am vizitat pe Vlad la noul lui apartament. La muncă am acceptat invitaţiile colegilor şi am început să mă implic în activităţi de voluntariat.
Uneori mă gândesc: dacă nu rămâneam blocat în pivniţă, aş fi continuat să trăiesc ca un străin printre oameni? Cât de mult valorează o mână întinsă la nevoie? Poate că nu trebuie să aşteptăm să fim salvaţi ca să ne deschidem către ceilalţi… Ce credeţi voi?