Dragoste târzie, prețul curajului: Povestea mea după 50 de ani

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să ne faci una ca asta? — vocea Ancăi răsună în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea fiului meu, Vlad, mă străpunge ca un cuțit. E duminică dimineața, iar eu tocmai le-am spus copiilor mei că am pe cineva. Că, la 53 de ani, după douăzeci și șapte de ani de văduvie și singurătate, am îndrăznit să iubesc din nou.

— Eliza, nu te recunosc! — continuă Vlad, ridicându-se brusc de la masă. — Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică tata dacă ne vede de acolo?

Îmi mușc buza și încerc să-mi adun curajul. M-am pregătit pentru momentul ăsta luni întregi, dar niciun scenariu nu m-a pregătit pentru furia lor. Îmi simt inima bătând nebunește. În minte îmi răsună vocea lui Doru, bărbatul care mi-a redat zâmbetul: „Eliza, ai dreptul la fericire. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.”

Dar copiii mei nu văd decât trădare. Pentru ei, tata e încă prezent în fiecare colț al casei. Pozele lui Ion atârnă pe pereți, iar amintirile lui sunt sfinte. Cum să le explic că dorul nu se stinge niciodată, dar viața merge înainte?

— Anca, Vlad… nu vreau să vă rănesc. Dar am obosit să fiu doar mama voastră. Sunt și eu femeie. Am dreptul să iubesc.

Anca izbucnește în plâns și fuge în camera ei. Vlad mă privește cu dezgust.

— Să nu te aștepți să vin la nuntă sau la vreo aniversare cu el! — spune printre dinți și iese trântind ușa.

Rămân singură în bucătărie, cu ceaiul rece și inima frântă. Mă simt vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă. Îmi vine să dau timpul înapoi, dar știu că nu pot. Doru mă așteaptă în parc, pe banca unde ne-am cunoscut acum un an.

Îl văd cum își scoate pălăria când mă apropii și zâmbește timid.

— Ce-ai pățit, Eliza? Ești palidă ca varul.

Îi povestesc totul printre suspine. Doru mă ia de mână.

— Știi că nu ești singura care trece prin asta? Și băiatul meu m-a judecat când am început să ies cu tine. Dar timpul vindecă…

— Dar dacă nu vindecă? Dacă îi pierd pentru totdeauna?

Doru oftează și mă strânge mai tare.

— Atunci trebuie să alegi: vrei să trăiești pentru tine sau pentru alții?

Seara mă întorc acasă și găsesc un bilet pe frigider: „Nu mai pot sta aici cât timp îl vezi pe omul ăla.” E scrisul Ancăi. Camera ei e goală. Vlad nu răspunde la telefon.

În zilele următoare mă simt ca o fantomă prin propriul apartament. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privește lung când mă vede cu Doru la piață. O aud șușotind cu alte femei: „S-a găsit și Eliza să-și facă de cap la vârsta asta…”

La serviciu, colegele mă întreabă pe șoptite dacă e adevărat că „am pe cineva”. Unele mă privesc cu invidie, altele cu milă sau dispreț.

Singura care mă înțelege e sora mea, Mariana.

— Eliza, ai stat destul singură! Copiii tăi sunt adulți, au viețile lor. Nu te sacrifica la nesfârșit!

Dar sentimentul de vinovăție nu dispare. Într-o seară primesc un mesaj de la Vlad: „Nu pot accepta ce faci. Pentru mine tu rămâi mama care l-a iubit doar pe tata.”

Plâng până adorm. Îmi amintesc cum era Ion: blând, muncitor, dar mereu bolnav după accidentul din mină. Am trăit ani întregi cu frica zilei de mâine, cu grija copiilor și cu dorința de a nu-i lipsi nimic nimănui. Dar cine s-a gândit vreodată la mine?

Cu Doru e altfel. Râdem împreună, mergem la teatru, dansăm în sufragerie pe muzica veche a lui Dan Spătaru. Mă simt din nou vie.

Într-o zi primesc vizita Ancăi. E palidă și abia își ridică ochii spre mine.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e greu să te văd altfel decât mama care se sacrifică pentru toți…

O iau în brațe și plângem amândouă.

— Anca, nu vreau să vă pierd. Dar nici să mă pierd pe mine nu mai pot.

— O să încerc… dar dă-mi timp.

Vlad însă rămâne distant. La Crăciun vine doar câteva ore și evită orice discuție despre Doru.

Merg înainte cu teamă și speranță. Într-o zi îi spun lui Doru:

— Dacă ar trebui să aleg între tine și copii… n-aș putea niciodată să fiu fericită complet.

El mă strânge în brațe:

— Poate că nu trebuie să alegi. Poate că timpul le va aranja pe toate.

Dar uneori mă întreb: chiar avem dreptul la fericire dacă îi rănim pe cei dragi? Sau e doar egoism? Oare câți dintre noi trăiesc vieți străine doar ca să nu supere pe nimeni?

Voi ce ați face în locul meu?