Toți credeau că sunt fericită: Confesiunea unei femei invizibile

— Irina, tu mereu știi ce să spui ca să mă liniștești, mi-a spus într-o seară prietena mea, Maria, în timp ce își ștergea lacrimile cu dosul palmei. Eram în bucătăria mea mică din Drumul Taberei, cu două cești de ceai aburind între noi. Am zâmbit, ca de obicei, și am dat din cap: — Lasă, Maria, totul o să fie bine. Dar în timp ce o mângâiam pe umăr, simțeam cum inima mi se strânge. Mă întrebam dacă cineva va observa vreodată că și eu am nevoie de cineva care să mă țină în brațe.

Am crescut într-o familie unde nu se vorbea despre sentimente. Tata, Vasile, era un om aspru, muncitor la CFR, iar mama, Elena, o femeie tăcută care își găsea alinarea în curățenie și gătit. „Nu te plânge, Irina! Fii tare!”, îmi spunea mama când mă vedea tristă. Așa am învățat să-mi ascund lacrimile și să-mi port singură poverile.

La școală eram mereu „fata bună”, cea care îi ajuta pe toți la teme, care nu ridica vocea niciodată. Colegii mă căutau când aveau nevoie de sfaturi sau de o vorbă bună. Nimeni nu știa însă că, după ce plecau toți, mă așezam pe pat și priveam tavanul ore întregi, simțind un gol imens în piept.

Anii au trecut și am ajuns la facultate. Acolo l-am cunoscut pe Mihai. Era carismatic, plin de viață, exact opusul meu. M-am îndrăgostit de el cu o disperare tăcută. La început părea că mă vede cu adevărat, că îi pasă de mine. Dar după câteva luni, am realizat că și el venea la mine doar ca să-și descarce sufletul. Eu eram mereu acolo pentru el, dar când eu aveam nevoie să vorbesc despre temerile mele, Mihai schimba subiectul sau îmi spunea: „Hai, Irina, nu fi așa sensibilă!”

M-am căsătorit cu el totuși. Poate din speranța că lucrurile se vor schimba. Poate din frica de a fi singură. Nunta a fost frumoasă, toată lumea spunea cât de fericită par. Mama mi-a șoptit la ureche: „Să fii tare, fata mea! Să nu lași nimic să te doboare.”

Anii au trecut ca prin vis. Am avut doi copii: Andreea și Vlad. Am încercat să fiu mama perfectă, soția perfectă, colega perfectă la serviciu. Zâmbeam mereu, găteam prăjituri pentru toată lumea, ascultam problemele tuturor. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată: „Irina, tu ești bine?”

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat și Mihai s-a retras la calculatorul lui, am rămas singură în bucătărie. Am început să plâng fără oprire. M-am uitat la reflexia mea în geamul întunecat și am șoptit: „Cine sunt eu? De ce nu pot să spun nimănui cât de greu îmi este?”

A doua zi dimineață am pus iar masca zâmbetului pe față. La serviciu, colega mea, Gabriela, a venit la mine cu ochii roșii: — Irina, te rog, ajută-mă! Nu mai suport certurile cu soțul meu… Am ascultat-o ore întregi și i-am dat sfaturi. Când a plecat, mi-a spus: — Ești un înger! Ce m-aș face fără tine?

Dar eu simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.

Într-o zi am avut un atac de panică la metrou. M-am trezit respirând greu, cu inima bătând nebunește. Oamenii treceau pe lângă mine fără să mă observe. Am sunat-o pe mama: — Mamă… nu știu ce se întâmplă cu mine… — Of, Irina! Ai grijă să nu te vadă copiii așa! Trebuie să fii tare!

Am închis telefonul și am simțit că mă sufoc.

Am început să merg la psiholog pe ascuns. Mi-era rușine să spun cuiva din familie sau prieteni. În România încă se vorbește în șoaptă despre depresie sau anxietate. Doamna psiholog m-a întrebat: — Irina, când ai fost ultima dată sinceră cu tine? Când ai spus „nu mai pot” fără să te simți vinovată?

Nu am știut ce să răspund.

Într-o seară am încercat să-i spun lui Mihai: — Mihai… simt că nu mai pot… — Of, Irina! Toată lumea are probleme! Nu te mai plânge atâta!

M-am retras în baie și am plâns până mi-au amorțit obrajii.

Au trecut luni până am avut curajul să-i spun Andreei: — Mami e obosită uneori… Nu trebuie să fiu mereu puternică.

Andreea m-a privit mirată: — Dar tu ești cea mai puternică mamă! — Nu mereu… Și e ok să nu fim mereu puternici.

A fost prima dată când am simțit că mi se ia o povară de pe suflet.

Acum încerc să fiu sinceră cu mine însămi și cu cei din jur. Încerc să le spun celor dragi când mi-e greu și să accept ajutorul lor.

Dar încă mă întreb: dacă aș fi spus mai devreme ce simt cu adevărat, ar fi fost cineva acolo pentru mine? Câți dintre noi trăim cu zâmbetul pe buze și inima frântă? Voi aveți curajul să vă arătați vulnerabilitatea?