Pensula veche și tăcerea dintre noi: Lupta mea de a fi văzută

— Nu mai visa cu ochii deschiși, Ilinca! Ai uitat să duci gunoiul iar! vocea tatălui meu răsună ca un tunet în bucătăria îngustă, unde lumina abia pătrunde printre perdelele vechi. M-am oprit din desenat pe colțul unei foi, mâzgălind repede cu creionul ca să ascund ce făceam. Mama, ca de obicei, nu a spus nimic. Doar a tras aer în piept și a continuat să spele vasele, cu privirea pierdută undeva departe, poate la viața pe care n-a avut-o niciodată.

Așa era mereu la noi acasă: tata striga, mama tăcea, iar eu încercam să fiu cât mai mică, cât mai invizibilă. În orașul nostru din Bărăgan, lumea vorbea mult și făcea puțin. Orice ieșea din tipar era privit cu suspiciune sau batjocură. Iar eu, cu visele mele despre pictură și culoare, eram o ciudățenie.

Într-o după-amiază ploioasă, când tunetele se rostogoleau peste acoperișuri, am urcat în podul casei să caut liniște. Printre cutii prăfuite și haine vechi am găsit o cutie mică de lemn. În ea era o pensulă veche, cu mânerul tocit și firele răvășite. Pe mâner era scrijelit „Dumitru 1968”. Bunicul meu. Am simțit un fior ciudat, ca și cum cineva mi-ar fi șoptit că nu sunt chiar singură.

Am început să pictez pe furiș, noaptea târziu sau când ai mei erau plecați la piață. Pensula bunicului aluneca pe hârtie cu o viață proprie, iar culorile se amestecau în povești pe care nu le puteam spune cu voce tare. Pentru prima dată, simțeam că exist.

Dar într-o zi tata m-a prins. A intrat în cameră fără să bată și m-a găsit cu acuarelele întinse pe pat.

— Ce-i porcăria asta? Ai de gând să pierzi vremea toată viața? La ce-ți folosește ție pictura? Crezi că te angajează cineva să desenezi floricele?

Mi-a smuls foaia din mână și a rupt-o în două. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Mama a venit în prag, dar nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii umezi.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit să renunț. Să fiu fata cuminte pe care o vor părinții mei. Să nu mai visez. Dar dimineața, când am văzut pensula bunicului pe birou, am știut că nu pot. Nu încă.

La școală nu era mai bine. Colegii râdeau de mine când mă vedeau desenând în pauze.

— Uite-o pe Ilinca, artista! O să ajungă să picteze garduri la țară!

Doar profesoara de desen, doamna Lidia, mi-a zâmbit vreodată cu adevărat.

— Ilinca, ai ceva special în tine. Nu lăsa pe nimeni să-ți stingă lumina asta.

Cuvintele ei au fost ca o mângâiere pe sufletul meu zdrențuit.

Într-o zi am aflat că va fi un concurs de pictură la Casa de Cultură. Am strâns curajul și m-am înscris fără să spun nimănui acasă. Am pictat noaptea, ascunsă sub pătură, cu pensula bunicului și inima bătându-mi nebunește.

Când a venit ziua concursului, am plecat de acasă spunând că merg la bibliotecă. Am stat ore întregi în sala rece, printre alți copii cu haine frumoase și părinți mândri lângă ei. Eu eram singură. Dar când am terminat tabloul — o fetiță privind pe fereastră spre un câmp plin de maci — am simțit că am pus acolo tot ce nu puteam spune nimănui.

Câteva zile mai târziu, doamna Lidia m-a chemat la cancelarie.

— Ilinca, ai câștigat premiul întâi! Felicitări!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Pentru prima dată cineva mă vedea cu adevărat.

Am ajuns acasă cu diploma strânsă la piept. Tata era la masă, citea ziarul. Mama curăța cartofi.

— Ce-i aia? întreabă tata fără să ridice ochii.

— Am câștigat premiul întâi la concursul de pictură…

A tăcut o clipă, apoi a oftat:

— Să nu crezi că te ține pictura asta toată viața. Să nu uiți să duci gunoiul.

Mama s-a apropiat încet și mi-a șoptit:

— Sunt mândră de tine…

A fost pentru prima dată când am auzit-o spunând asta.

Anii au trecut greu. Tata nu s-a schimbat niciodată. Mereu nemulțumit, mereu gata să critice orice vis care nu semăna cu al lui. Dar eu am continuat să pictez. Am intrat la Arte la București, împotriva voinței lui. Au fost luni întregi în care nu mi-a vorbit deloc.

Într-o zi, după ce am avut prima expoziție micuță într-o cafenea din oraș, l-am invitat pe tata. Nu a venit. Dar mama a venit și a plâns când a văzut tabloul cu fetița privind pe fereastră spre câmpul cu maci.

Acum sunt adult și încă port în mine tăcerea mamei și furia tatălui meu. Dar am învățat că vocea mea contează — chiar dacă trebuie să o pictez iar și iar până când lumea o va vedea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți nevăzute pentru că ne e teamă să ne arătăm adevărata culoare? Oare cât de mult ne costă tăcerea dintre noi?