Între două familii: Alegerea Anicăi și durerea unei mame vitrege

— Nu vreau să merg la mama! Nu vreau! — vocea Anicăi răsuna spart, ca o sticlă crăpată, în sufrageria noastră prea mică pentru atâtea emoții. Radu, soțul meu, încerca să-și ascundă tremurul din mâini în timp ce își strângea fiica la piept. Eu stăteam în prag, cu inima bătându-mi nebunește, simțindu-mă ca un intrus în propria casă.

Era o zi de vineri, cu cerul apăsat de nori grei, iar în casă plutea o tensiune pe care nici măcar râsetele gemenilor mei nu reușeau s-o spargă. Anica avea doar 11 ani, dar ochii ei căprui păreau să poarte toată greutatea lumii. De când mă recăsătorisem cu Radu și apăruseră copiii noștri, totul se schimbase. Casa nu mai era un loc sigur pentru nimeni.

— Marta, te rog, vorbește tu cu ea… — vocea lui Radu era stinsă, aproape rugătoare. M-am apropiat încet de Anica, încercând să nu par nici prea autoritară, nici prea disperată. Am îngenuncheat lângă ea.

— Anica, știu că e greu. Dar mama ta te așteaptă. Și știu că și tu o iubești.

— Nu vreau să plec de aici! — a izbucnit ea din nou. — Aici sunt frații mei! Tu… tu ești aici! Tata e aici! De ce trebuie să aleg mereu?

M-am simțit sfâșiată. În ochii ei vedeam nu doar furia și frica, ci și acea întrebare mută: „De ce nu pot avea totul?”

Adevărul era că nici eu nu știam răspunsul. De când intrase în viața mea, Anica fusese ca o umbră între mine și Radu. La început am crezut că pot fi o mamă pentru ea. Am încercat: i-am făcut prăjituri preferate, am citit povești la culcare, am mers împreună la teatru de păpuși. Dar mereu exista un zid invizibil între noi.

— Marta, nu vezi că suferă? — mi-a șoptit Radu într-o seară, după ce Anica adormise plângând. — Poate ar trebui să fim mai blânzi…

— Și eu sufăr! — am izbucnit atunci, fără să-mi dau seama cât de egoist suna. — Mă simt ca o străină în casa mea. Mereu trebuie să mă gândesc la ea înaintea tuturor.

Radu a tăcut mult timp după aceea. În noaptea aceea am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Acum, privind-o pe Anica cum își strânge ghiozdanul cu mâinile mici și încăpățânate, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Poate că nu am fost destul de răbdătoare. Poate că am încercat prea mult să umplu un gol pe care nu-l puteam înțelege.

— Anica, știi… când eram mică, și părinții mei au divorțat. Și eu trebuia să mă împart între două case. Știu cât doare.

Ea m-a privit pentru prima dată cu adevărat. Ochii ei erau roșii de plâns.

— Și tu ai urât-o pe mama ta vitregă?

Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac. Am inspirat adânc.

— Nu am urât-o… dar mi-a fost teamă de ea. Mi-era teamă că dacă o iubesc pe ea, o trădez pe mama mea adevărată.

Anica a dat din cap încet. În clipa aceea am simțit că ne-am apropiat puțin, ca două corăbii rătăcite pe aceeași mare agitată.

— Dar tu nu trebuie să alegi pe nimeni împotriva nimănui. Poți să ne iubești pe toți… fiecare altfel.

A oftat și s-a lăsat moale pe canapea.

— Dar mama zice că dacă mă simt bine aici, înseamnă că nu-mi pasă de ea…

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Știam prea bine cum e să fii prins între loialități imposibile.

În acea seară, după ce Anica a plecat la mama ei cu ochii în pământ și pașii grei, am rămas singură în bucătărie. Gemenii dormeau deja, iar Radu se retrăsese în birou, copleșit de vinovăție și neputință.

Am stat mult timp cu fruntea lipită de geam, privind cum ploaia lovește sticla ca niște lacrimi reci. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu pentru Anica mai mult decât „soția tatei”. Dacă va veni o zi când nu va trebui să aleagă între noi și mama ei.

A doua zi dimineață am găsit un bilețel sub pernă: „Marta, îmi pare rău că țip la tine uneori. Știu că te străduiești.”

Am plâns atunci fără rușine. Pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Dar oare cât timp va trebui să treacă până când rănile astea se vor vindeca? Oare câți copii din România trăiesc aceeași dramă tăcută? Și câte mame vitrege își pun seara aceeași întrebare: „Sunt eu destul?”