Dragoste târzie, judecată grăbită: Povestea mea după 60 de ani

— Mamă, nu pot să cred! La vârsta ta? Chiar nu vezi că te folosește? — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu cel de reproș. Mâinile îmi tremurau ușor pe ceașca de porțelan, dar nu voiam să-i arăt. Aveam 62 de ani și pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc cu adevărat.

Nu plănuisem să mă îndrăgostesc. După moartea lui Petru, soțul meu, viața mea se transformase într-o succesiune de zile identice: serviciu, piață, televizor, somn. Eram „doamna Mariana de la Resurse Umane”, mereu punctuală, mereu cu dosarele la zi, mereu cu fusta călcată și părul prins în coc. Nimeni nu mă întreba dacă mi-e dor de ceva sau de cineva. Nici măcar eu.

Apoi a apărut el. Paul. Cu zece ani mai tânăr decât mine, venit pe un post temporar la contabilitate. Era genul acela de bărbat care știe să asculte și să zâmbească fără să pară ironic. Într-o zi, când am rămas amândoi peste program, mi-a adus o cafea și mi-a spus: „Știți, doamna Mariana, dumneavoastră chiar aveți ochi frumoși. Nu v-a spus nimeni asta?”

Am râs atunci, jenată. „La vârsta mea? Hai să fim serioși.”

Dar Paul nu s-a lăsat. Îmi lăsa bilețele cu glume pe birou, mă invita la prânz, îmi povestea despre fiica lui plecată la studii în Cluj și despre divorțul care-l lăsase gol pe dinăuntru. Încet-încet, am început să aștept diminețile la birou doar ca să-l văd. Seara, când ajungeam acasă, mă surprindeam zâmbind în oglindă.

Când mi-a propus să mergem împreună la teatru, am simțit că inima îmi sare din piept. Nu mai fusesem la teatru dinainte să moară Petru. Am acceptat și, în seara aceea, după spectacol, Paul m-a ținut de mână pe stradă. Nu-mi amintesc când am mai simțit atâta emoție.

Așa a început povestea noastră. Ne vedeam discret, la cafeneaua micuță din colț sau la plimbare prin Herăstrău. Mi-era teamă să spun cuiva. La serviciu, colegii șușoteau când ne vedeau împreună. Dar nu-mi păsa. Pentru prima dată după mulți ani, nu-mi mai era frică de singurătate.

Până într-o zi, când Vlad a venit pe neașteptate acasă și l-a găsit pe Paul la mine. S-au privit ca doi străini ostili.

— Cine e domnul? — a întrebat fiul meu cu un ton rece.

— Paul… e prietenul meu — am spus încet.

Vlad a izbucnit: — Prietenul tău? Mamă, ai 62 de ani! Ce-ți trebuie ție aventuri la bătrânețe? Nu vezi că te păcălește?

M-am simțit mică și rușinată. Paul s-a ridicat politicos și a plecat. Vlad a continuat:

— O să râdă lumea de tine! Ce-o să zică vecinii? Și dacă vrea doar banii tăi?

Am încercat să-i explic că nu e vorba de bani sau de rușine. Că mă simt vie lângă Paul. Dar Vlad nu voia să audă.

— Ești o naivă, mamă! O bătrână naivă! — mi-a spus înainte să trântească ușa.

A doua zi la birou, Paul m-a așteptat cu o floare mică și un zâmbet trist.

— Nu vreau să-ți stric relația cu fiul tău — mi-a spus el. — Dar nici nu pot să te văd nefericită din cauza mea.

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit prinsă între două lumi: cea a fiului meu, care mă voia bătrână și cuminte, și cea a lui Paul, care mă făcea să mă simt femeie din nou.

Seara am stat singură în bucătărie și m-am întrebat: De ce trebuie ca dragostea după o anumită vârstă să fie o rușine? De ce copiii noștri uită că suntem oameni înainte de a fi părinți?

Zilele au trecut greu. Vlad nu-mi mai vorbea decât monosilabic. La serviciu, Paul încerca să păstreze distanța, dar ochii lui trădau dorul. Într-o duminică dimineață am găsit curajul să-l sun pe Vlad.

— Hai să vorbim ca doi adulți — i-am spus. — Nu vreau să-ți ascund nimic. Da, îl iubesc pe Paul. Și nu-mi e rușine cu asta.

A tăcut mult timp la telefon.

— Mi-e teamă pentru tine, mamă — a spus în cele din urmă. — Nu vreau să suferi.

— Am suferit destul singură — i-am răspuns. — Acum vreau să trăiesc.

Nu știu dacă Vlad va accepta vreodată relația mea cu Paul. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că nu mai vreau să-mi trăiesc bătrânețea ca pe o pedeapsă.

M-am întors la Paul și i-am spus:

— Vreau să fim împreună, orice ar fi.

El m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc.

Poate lumea va judeca. Poate copiii noștri nu vor înțelege niciodată că dragostea nu are vârstă. Dar eu am ales să trăiesc.

Mă întreb uneori: câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că ceilalți spun că „nu se cade”? Și dacă viața începe abia atunci când ai curajul să fii tu însuți?