„Nu mi-a spus nimeni că voi fi bunica-bonă cu normă întreagă”

— Mamă, Irina s-a gândit… poate vrei să te muți la noi. E prea greu să stai singură, nu?
Am rămas cu lingura suspendată deasupra ciorbei, privindu-l pe Vlad peste masă. Irina zâmbea forțat, iar copiii alergau prin sufragerie, făcând un zgomot de nedescris.
— Nu știu, Vlad… nu vreau să vă încurc, am spus încet.
Irina a intervenit repede: — Nu ne încurci deloc! Chiar ne-ar prinde bine să fim toți împreună. Și copiii ar fi încântați să stea mai mult cu tine.

Adevărul e că după moartea lui Ion, soțul meu, apartamentul vechi de pe strada Lalelelor devenise prea mare și prea gol. Vlad venea rar, doar la sărbători sau când avea nevoie de ceva din pod. Îmi era dor de glasuri, de viață. Așa că am acceptat. Am împachetat câteva haine, pozele cu Ion și două ghivece cu mușcate și m-am mutat în apartamentul lor nou din Militari.

Primele zile au fost ca o vacanță. Copiii, Daria și Matei, mă trăgeau de mână să le citesc povești sau să le fac clătite. Irina părea mulțumită, iar Vlad mă îmbrățișa seara înainte să plece la serviciu. Dar încet-încet, vacanța s-a transformat într-un program strict.

— Mamaie, azi mă duci tu la grădi? — mă întreba Daria la șase dimineața.
— Mamaie, Matei nu vrea să se spele pe dinți! — striga Irina din dormitor.

Irina și Vlad plecau devreme și se întorceau târziu. Eu rămâneam cu copiii: îi duceam la grădiniță și școală, făceam piața, găteam, spălam hainele, strângeam jucăriile împrăștiate peste tot. Seara eram atât de obosită încât abia mai apucam să citesc două pagini din romanul meu preferat.

Într-o zi, după ce am adormit-o pe Daria cu greu, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon în bucătărie:
— Da, e bine că a venit mama lui Vlad. Acum avem bonă gratis… Ce? Nu, nu-i greu cu ea. Doar că uneori uită unde pune lucrurile.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram acolo ca să fiu bunica iubitoare, ci ca să le țin locul unei bone pe bani. M-am simțit mică și inutilă.

În următoarele zile am început să observ tot mai multe priviri aruncate pe furiș între Irina și Vlad când nu reușeam să fac totul perfect. Dacă uitam să cumpăr lapte sau dacă Matei venea murdar de la parc, Irina ofta zgomotos:
— Mamă, te rog frumos… încearcă să fii mai atentă.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă și a găsit chiuveta plină de vase (pentru că Matei vărsase supa pe jos și eu abia reușisem să-l curăț), mi-a spus pe un ton blând dar apăsat:
— Mamă, știm că nu e ușor… dar trebuie să ne ajuți mai mult. Știi cât costă o bonă?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să țip: „Eu sunt mama ta! Nu sunt menajera voastră!” Dar am tăcut. M-am dus în camera mea și am plâns în pernă până târziu.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „Te rog să iei copiii de la școală la ora 12 și să faci supă de pui.” Niciun „mulțumesc”, niciun „te iubim”. Doar instrucțiuni.

Într-o duminică, când Vlad a venit la mine în cameră cu o cană de ceai:
— Mamă… ești bine?
— Sunt obosită, Vlad. Foarte obosită.
— Știi că avem nevoie de tine…
— Dar eu? Eu de cine am nevoie?

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată.

În acea seară am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Mariana:
— Nu mai pot, Mariana. M-au adus aici ca pe o mobilă veche care trebuie să fie utilă sau e dată la o parte.
— Spune-le ce simți! Nu ești obligată să faci totul singură.

Am încercat. Într-o seară i-am chemat pe toți la masă:
— Vreau să vorbim. M-am mutat aici ca să fim o familie, nu ca să fiu bonă sau menajeră. Am nevoie de timp pentru mine. Vreau să mă simt iubită și respectată.

Irina a roșit și s-a uitat în farfurie. Vlad a dat din cap încet:
— Ai dreptate, mamă. Ne pare rău…

Au trecut câteva luni de atunci. Lucrurile s-au mai schimbat — nu perfect, dar măcar primesc un „mulțumesc” din când în când și uneori Irina gătește duminica pentru toți. Dar rana rămâne acolo: sentimentul că nu mai contez decât dacă sunt utilă.

Oare așa ajung toate mamele? Să fie iubite doar cât pot da ceva înapoi? Sau merităm mai mult decât atât?