După divorțul fiului meu, am pierdut-o pe nora mea: Povestea unei mame care a rămas fără familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ai distrus totul! — vocea Irinei răsuna în sufrageria noastră mică, iar eu stăteam în bucătărie, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Încercam să nu ascult, dar fiecare cuvânt părea să-mi străpungă inima.

Era o seară rece de noiembrie, iar cearta lor părea fără sfârșit. Vlad, fiul meu, și Irina, nora mea, se certau tot mai des în ultima vreme. Îi iubeam pe amândoi, dar nu știam cum să-i ajut. De când se născuse Mara, nepoata mea, Irina părea mereu obosită, iar Vlad era tot mai absent. Mă rugam în fiecare zi să-și rezolve problemele, dar parcă totul se destrăma sub ochii mei.

Nu am avut niciodată o relație ușoară cu Vlad. A fost un copil sensibil, mereu retras, iar după ce tatăl lui a murit, s-a închis și mai mult în el. Când a adus-o pe Irina acasă pentru prima dată, am simțit că e altfel. Avea un zâmbet cald și vorbea cu blândețe. M-am temut că nu va rămâne mult timp lângă el — Vlad nu era ușor de iubit — dar Irina a rămas. S-au căsătorit repede și păreau fericiți.

— Mamă, tu ce crezi? — m-a întrebat Vlad într-o seară, după ce Irina plecase la mama ei cu Mara.

— Eu cred că trebuie să vorbiți sincer. Să vă ascultați unul pe altul. — i-am răspuns încet.

— Nu mai merge… — a oftat el. — Parcă nu mai suntem aceeași familie.

Nu știam ce să-i spun. M-am simțit neputincioasă. Am încercat să vorbesc cu Irina, să o invit la cafea, să-i spun că sunt aici dacă are nevoie de ajutor. Dar mă privea cu ochi goi și îmi răspundea politicos:

— Mulțumesc, doamnă Maria. Mă descurc.

Doamnă Maria… Cândva îmi spunea „mamă”.

Divorțul a venit ca o lovitură de ciocan. Vlad s-a mutat la mine pentru o vreme, dar era absent, tăcut. Irina a rămas cu Mara în apartamentul lor. Am încercat să păstrez legătura cu ele. Îi trimiteam Irinei mesaje de sărbători, îi duceam Mariei jucării și haine. Dar Irina mă evita. Nu-mi răspundea la telefon decât rar și scurt:

— Suntem bine, mulțumim.

Într-o zi am mers la grădiniță să o iau pe Mara, așa cum făceam uneori înainte de divorț. Educatoarea m-a privit stânjenită:

— Doamna Maria… Irina a spus că doar ea sau bunica din partea ei poate lua copilul.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat acasă plângând ca un copil mic. Nu înțelegeam de ce Irina mă respinge atât de tare. Ce greșisem? O iubeam ca pe fiica mea. O ajutasem când era bolnavă, îi găteam mâncărurile preferate, îi țineam Mara când avea nevoie de timp pentru ea.

Într-o zi am prins curaj și am sunat-o:

— Irina, te rog… Vreau doar să o văd pe Mara. Mi-e dor de ea.

A tăcut câteva secunde.

— Maria… E mai bine așa. Mara are nevoie de stabilitate. Și eu la fel.

— Dar eu? Eu nu mai contez?

— Nu e vorba despre tine… Dar nu pot să mai am legături cu trecutul. Mă doare prea tare.

Am închis telefonul și am plâns ore întregi. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am știut să-mi cresc fiul mai bine, pentru că nu am reușit să-i țin împreună, pentru că poate am fost prea prezentă sau prea absentă în viața lor.

Vlad s-a mutat între timp la Cluj pentru un nou job. Vorbim rar. Îmi spune că e bine, dar îl simt trist. Eu am rămas singură într-un apartament mic din București, cu poze vechi pe pereți și jucăriile Marei într-o cutie la capul patului.

Uneori mă gândesc dacă ar fi fost altfel dacă aș fi intervenit mai mult sau mai puțin. Dacă aș fi spus ceva atunci când certurile lor abia începeau. Dacă aș fi avut curajul să-i spun Irinei cât de mult o iubesc ca pe propria mea fată.

Sunt zile când mă trezesc dimineața și primul gând e la Mara: oare ce face? Oare mă mai ține minte? Oare îi spune Irina ceva despre mine?

Merg uneori prin parc și văd bunici cu nepoți de mână și mă opresc să privesc de la distanță. Mă doare sufletul și mă întreb dacă voi mai avea vreodată șansa să-mi strâng nepoata în brațe.

Poate că vina nu e doar a mea sau a Irinei sau a lui Vlad. Poate că uneori viața pur și simplu ne desparte fără să vrem. Dar cât timp trebuie să plătească un om pentru greșelile trecutului?

Oare câți dintre noi au pierdut oameni dragi din cauza unor conflicte care nu au avut niciodată un vinovat clar? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați continua să sperați sau ați renunța?