Strigătul Mut al unei Mame: Povestea Durerii dintre Maria și Vlad

— Vlad, Vlad! strig eu, cu vocea tremurândă, printre oamenii care se grăbesc prin parcul Cișmigiu. Îl văd la câțiva pași distanță, cu ghiozdanul aruncat neglijent pe un umăr și privirea pierdută în ecranul telefonului. Îmi simt inima bătând nebunește, ca atunci când îl așteptam să vină acasă de la școală, cu obrajii roșii de frig și genunchii juliți. Acum, însă, nu mai e copilul meu. E un bărbat tânăr, cu umerii drepți și ochii reci. Se oprește o clipă, mă privește scurt, apoi își continuă drumul fără să spună nimic. Ca și cum aș fi o necunoscută.

Rămân nemișcată, cu mâna ridicată în aer, simțind privirile curioase ale trecătorilor. Mă așez pe o bancă și încerc să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Unde s-a rupt totul între noi? Îmi amintesc de serile când îi citeam povești la lumina veiozei, de zilele când îi făceam pachetul pentru școală din puținul pe care îl aveam. Am crescut singură un copil într-un apartament mic din Drumul Taberei, muncind două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Tatăl lui Vlad ne-a părăsit când avea doar patru ani. Nu l-a mai căutat niciodată.

— Mamă, nu mai vreau să merg la grădiniță! plângea el într-o dimineață, agățat de poala halatului meu. Îl luam în brațe și-i șopteam că totul va fi bine, chiar dacă nici eu nu credeam asta mereu. Dar am tras de mine, am făcut compromisuri, am renunțat la visele mele pentru ca el să poată visa.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut și s-a schimbat. A început să iasă cu băieții din cartier, să vină târziu acasă, să mă privească cu ochi goi atunci când încercam să-l întreb ce-l frământă. Prima ceartă adevărată a fost când i-am găsit țigări în buzunar.

— Nu ești tatăl meu! mi-a strigat atunci, trântind ușa camerei.

— Dar sunt mama ta! am răspuns eu printre lacrimi. Și nu vreau să te pierd.

Nu m-a ascultat. A început să lipsească de la școală, să aducă note proaste. Am fost chemată la diriginte de nenumărate ori. Doamna Popescu mă privea cu milă:

— Doamnă Maria, poate ar trebui să discutați mai mult cu el acasă…

Cum să-i explic că acasă nu mai era decât tăcere? Că orice încercare de apropiere se lovea de un zid rece?

Când a terminat liceul, Vlad a plecat la facultate la Cluj. Nu m-a întrebat dacă sunt de acord, nu mi-a cerut ajutorul. Mi-a lăsat doar un bilet pe masă: „Nu mă căuta.”

Am plâns zile întregi. Am încercat să-l sun, să-i scriu mesaje pe WhatsApp. Rar răspundea sec: „Sunt bine.” Atât.

Într-o zi, am primit un telefon de la mătușa lui din partea tatălui:

— Maria, ai auzit ceva de Vlad? Nici mie nu-mi răspunde…

M-am simțit vinovată. Poate că am fost prea protectoare. Poate că i-am cerut prea mult sau prea puțin. Poate că nu am știut să fiu și mamă și tată.

Astăzi, în parc, când l-am văzut trecând pe lângă mine fără să mă recunoască, am simțit că tot ce am făcut în viață s-a năruit. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Ești bine, draga mea?

— Nu știu… cred că mi-am pierdut copilul.

— Copiii nu se pierd niciodată de tot. Doar se rătăcesc uneori.

Am zâmbit amar. Oare chiar așa e? Sau unii copii aleg pur și simplu să uite?

Seara m-am întors acasă și am scos cutia cu poze vechi. Vlad bebeluș, Vlad la serbare, Vlad cu primul lui cățel. Am plâns până târziu în noapte.

A doua zi am primit un mesaj: „Mamă, te-am văzut ieri în parc. Nu am știut ce să spun.”

Am răspuns: „Nu trebuie să spui nimic. Doar vino acasă când poți.”

Nu mi-a mai scris nimic.

De atunci au trecut luni de zile. Încerc să-mi văd de viață, dar orice pas pe care îl fac e umbrit de absența lui Vlad. Prietenele mă întreabă:

— De ce nu-l uiți? De ce nu-ți vezi de tine?

Nu pot. Pentru că sunt mamă înainte de orice altceva.

Uneori mă întreb: oare dragostea unei mame poate fi vreodată uitată cu adevărat? Sau rămâne undeva adânc în sufletul copilului, chiar dacă el refuză să o recunoască?

Poate că într-o zi va veni acasă și va spune: „Mamă, iartă-mă.” Dar dacă nu va veni niciodată? Dacă sacrificiul meu a fost în zadar?

Mă uit la poza lui micuță și îmi șterg lacrimile: „Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când copilul ei nu o mai vrea?”