Între două lumi: Când dragostea devine o luptă între oraș și sat

— Irina, nu mai pot! Mă sufoc aici, între betoane! Hai să mergem la țară, să respirăm aer curat, să trăim cu adevărat!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică din apartamentul nostru din București, iar eu mă uitam la el ca la un copil care tocmai descoperise o jucărie nouă.
— Radu, te rog, nu începe iar… Știi că părinții mei sunt aici, serviciul meu e aici… Nu pot să las totul baltă doar pentru un moft!
El s-a ridicat brusc de la masă, trântind cana de cafea pe masă.
— Nu e un moft, Irina! E visul meu! Tu nu vezi cât de nefericit sunt aici?
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. De luni bune, discuțiile noastre se învârteau în jurul aceleiași teme: el voia la țară, eu voiam stabilitate.

Totul a început într-o duminică obișnuită, când l-am luat pe Radu cu mine la părinți, în cartierul nostru vechi din București. Mama făcuse sarmale, tata deschisese o sticlă de vin și atmosfera era caldă, familiară. Dar Radu părea absent. Se uita pe geam, la blocurile gri și la copiii care se jucau printre mașini parcate aiurea.
— Știi ce mi-ar plăcea? Să avem o casă cu grădină, să plantăm roșii, să creștem găini…
Tata a râs scurt:
— Băiete, la țară nu-i ca-n filme. E greu!
Radu însă nu s-a lăsat descurajat. A început să caute anunțuri cu case la țară, să urmărească vloguri despre viața rurală. În fiecare seară îmi arăta poze cu grădini verzi și case vechi cu pridvor.

La început am crezut că e doar o fază. Dar entuziasmul lui a crescut, devenind aproape obsesiv. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, mi-a spus:
— Dacă nu vrei să vii cu mine, mă duc singur!
Am plâns toată noaptea. Cum ajunsesem aici? Noi doi eram cândva de nedespărțit. Ne-am cunoscut la facultate, am trecut prin atâtea împreună… Dar acum simțeam că nu-l mai recunosc.

Mama m-a sunat într-o zi:
— Irina, ce se întâmplă cu voi? Radu părea abătut ultima dată…
I-am spus adevărul. Mama a oftat:
— Fata mea, nu poți trăi visul altcuiva. Dar nici să-l oprești pe el să-și urmeze inima…

Într-un weekend am cedat și am mers cu Radu să vedem o casă într-un sat din Prahova. Drumul era plin de gropi, iar satul părea uitat de lume. Casa era bătrânească, cu pereți crăpați și acoperiș șubred. Radu însă era încântat:
— Uite ce frumos! Aici putem începe ceva nou!
Eu vedeam doar munca, lipsurile și distanța față de ai mei.

Seara, după ce ne-am întors acasă, am izbucnit:
— Tu chiar nu vezi cât de copilărești sunt visele tale? Crezi că viața la țară e ca în pozele alea de pe internet? Cine va plăti reparațiile? Cum ne vom descurca fără joburile noastre?
Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Poate că sunt copilăros… Dar măcar eu mai visez la ceva. Tu ai uitat cum e să vrei mai mult de la viață?

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice ceartă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram cea care se agățase prea tare de confort și frică.

Lunile au trecut cu discuții interminabile. Părinții mei nu-l mai priveau cu ochi buni pe Radu. Tata îmi spunea mereu:
— O familie trebuie să tragă la aceeași căruță. Dacă el vrea una și tu alta… ce rost are?
M-am simțit prinsă între două lumi: familia mea și omul pe care îl iubeam.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu cheile unei case mici din satul acela prăfuit. O cumpărase fără să mă consulte. Am simțit că totul se prăbușește.

— Cum ai putut să faci asta fără mine? — am urlat printre lacrimi.
— Nu mai suportam să aștept! Ori vii cu mine, ori rămâi aici… Eu nu mai pot trăi așa!

Am stat zile întregi pe gânduri. Mama venea zilnic la mine, încercând să mă convingă să rămân aproape de ei. Prietenele îmi spuneau că Radu e egoist. Dar inima mea era sfâșiată.

Într-un final am decis să-l urmez pe Radu la țară. Primele luni au fost un coșmar: frig în casă, apă trasă cu găleata din fântână, vecini curioși care mă priveau ca pe o ciudată venită din oraș. M-am certat cu Radu aproape zilnic. El părea fericit printre găini și pomi fructiferi; eu mă simțeam tot mai singură.

Părinții mei veneau rar în vizită; mama plângea de fiecare dată când pleca. Tata nici nu voia să audă de mutarea mea.

Cu timpul însă am început să văd și partea bună: liniștea dimineților, gustul legumelor din grădină, cerul plin de stele noaptea. Dar dorul de familie și sentimentul că am pierdut ceva important nu m-au părăsit niciodată.

Acum stau pe prispa casei și mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Poate dragostea să reziste când visele noastre merg în direcții opuse? Voi ce ați fi făcut în locul meu?