„Tu ai patru copii, nu eu!” – Povestea unei familii românești destrămate de sacrificii și neînțelegeri

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Tu ai patru copii, nu eu! am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Titan. Era trecut de ora zece seara, iar copiii dormeau, dar tensiunea dintre noi era atât de groasă încât puteai să o tai cu cuțitul. Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva monstruos.

— Ce vrei să spui cu asta, Irina? a întrebat el, ridicând din sprâncene și strângând pumnii pe lângă corp.

— Vreau să spun că eu am crescut trei copii care nu sunt ai mei! Am făcut teme cu ei, le-am spălat hainele, le-am făcut pachețelul pentru școală. Și când, în sfârșit, am avut și eu copilul meu, tu ai fost prea obosit ca să-l ții în brațe măcar cinci minute!

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Mă uitam la Vlad și nu-l mai recunoșteam. Bărbatul pe care îl iubisem atât de mult, care mă cucerise cu promisiuni de familie unită și viitor împreună, devenise un străin rece și distant. Mă simțeam invizibilă în propria casă.

Totul a început acum șapte ani, când l-am cunoscut pe Vlad la serviciu. Era proaspăt divorțat, cu trei copii mici – Radu, Ana și Paul. M-a avertizat de la început că viața cu el nu va fi ușoară. Dar eu eram tânără și îndrăgostită. Mi-am spus că iubirea poate orice. Cât de naivă am fost!

Primele luni au fost grele, dar frumoase. Copiii erau retrași la început, dar încet-încet s-au apropiat de mine. Îmi aduc aminte cum Ana venea la mine în pat noaptea, plângând după mama ei. O țineam în brațe până adormea. Radu era rebel și mă provoca mereu: „Tu nu ești mama mea!” Dar nu m-am dat bătută.

Când am rămas însărcinată cu Maria, credeam că totul se va schimba. Că Vlad va fi mai prezent, că vom fi o familie adevărată. Dar realitatea a fost alta. Vlad lucra tot mai mult, iar eu rămâneam singură cu patru copii. Seara, când venea acasă, abia dacă schimba două vorbe cu mine.

Într-o zi, după ce Maria făcuse febră toată noaptea și ceilalți copii aveau teme și activități la școală, am cedat. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Nu mai sunt Irina, sunt doar „mama copiilor lui Vlad”.

Mama a oftat la telefon:

— Draga mea, ți-am spus de la început că nu e ușor să crești copiii altcuiva. Dar tu ai ales…

Acele cuvinte m-au durut mai tare decât orice reproș al lui Vlad.

Într-o seară de iarnă, când Vlad a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a uitat la Maria care plângea în pătuțul ei, am izbucnit:

— Vlad, tu nu vezi că eu nu mai exist? Că tot ce fac e pentru copiii tăi? Că nici măcar copilul nostru nu contează pentru tine?

El a ridicat din umeri:

— Ce vrei să fac? Să renunț la muncă? Cine plătește facturile?

— Nu vreau să renunți la muncă! Vreau să fii tată! Vreau să fii soț! Vreau să simt că suntem o familie!

A urmat o ceartă cumplită. Copiii s-au trezit plângând. Ana a venit la mine și m-a întrebat:

— Tu o să pleci ca mama?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să le fac rău copiilor. Dar nici nu mai puteam trăi așa.

După câteva luni de certuri și tăceri apăsătoare, am decis să divorțăm. Vlad a spus sec:

— Poate așa o să-ți fie mai bine.

Am plecat cu Maria într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Primele nopți au fost cumplite. Plângeam până adormeam. Mă simțeam vinovată pentru copiii lui Vlad – copiii mei vitregi – pe care îi iubeam ca pe ai mei. Dar simțeam și o eliberare ciudată.

Au trecut doi ani de atunci. Maria merge acum la grădiniță. Vlad m-a sunat de câteva ori să-mi spună că Radu are probleme la școală și că Ana e tot mai retrasă. M-am dus să-i văd de câteva ori. M-au îmbrățișat fără să spună nimic.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă doar m-am pierdut pe mine încercând să fiu mama perfectă pentru niște copii care nu erau ai mei și soția ideală pentru un bărbat care nu m-a văzut niciodată cu adevărat.

Poate că într-o zi o să găsesc răspunsul. Sau poate că răspunsul e chiar aici: în liniștea serilor când Maria adoarme lângă mine și știu că mă are doar pe mine.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim totul pentru toți ceilalți?