Falii Nevăzute: Povestea Cristinei și a lui Radu, Între Așteptări și Realitate

— Nu mai pot, Cristina! Nu mai pot să fiu omul pe care îl vrei tu!
Vocea lui Radu a răsunat în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de pâine prăjită arsă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Fereastra era aburită, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul însuși plângea pentru noi.

— Nu vreau să fii altcineva, am șoptit, dar nici eu nu mai știam dacă era adevărat. Poate că, fără să-mi dau seama, îl împingeam mereu spre o versiune ideală a lui, una care nu exista decât în mintea mea.

Totul începuse frumos. Ne-am cunoscut la o nuntă la Ploiești, unde sora mea, Ana, se mărita cu un băiat din oraș. Radu era prieten cu mirele. Am dansat împreună până dimineața, iar el m-a făcut să râd cum nu mai râsesem de ani. Era atent, blând și părea că mă vede cu adevărat. După câteva luni, ne-am mutat împreună într-o garsonieră la marginea Bucureștiului. Eram convinși că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni.

Dar viața nu e ca în filmele romantice. După entuziasmul începutului, au apărut micile nemulțumiri. Eu voiam să ieșim mai des, să mergem la teatru sau la munte în weekenduri. El prefera să stea acasă, să citească sau să joace șah online cu prietenii lui din liceu. Mă deranja că nu era mai ambițios la serviciu — lucra ca programator la o firmă mică și nu părea interesat să avanseze. Mama îmi spunea mereu: „Cristina, dacă nu trageți amândoi la aceeași căruță, n-o să ajungeți nicăieri!”

Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții mei, tata l-a întrebat pe Radu:

— Și tu ce planuri ai pentru viitor? Vrei să rămâi toată viața la firma aia?

Radu a zâmbit stânjenit și a dat din umeri. Eu am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie. După masă, i-am reproșat:

— De ce nu le-ai spus ceva mai ambițios? Parcă nici nu-ți pasă!

El a oftat și mi-a răspuns:

— Cristina, eu nu trăiesc ca să-i impresionez pe ai tăi. Vreau doar să fim fericiți.

Dar eu nu eram fericită. Îmi doream mai mult — mai multă pasiune, mai mult entuziasm, mai multe planuri mari. În fiecare seară când venea acasă obosit și se trântea pe canapea cu laptopul în brațe, simțeam cum între noi crește un zid invizibil.

Prietenii mei mă întrebau:

— Ce-ți lipsește? E un băiat bun!

Dar eu vedeam doar ce nu era: nu era romantic ca în filme, nu-mi aducea flori fără motiv, nu voia să călătorim prin lume.

Într-o seară de iarnă, după ce ne-am certat pentru a nu știu câta oară pe tema banilor — eu voiam să strângem pentru o vacanță în Grecia, el spunea că e mai bine să punem deoparte pentru zile negre — am izbucnit:

— De ce nu poți fi ca ceilalți? Uite la Vlad și Irina, merg peste tot împreună!

Radu s-a ridicat încet de la masă și m-a privit cu ochii lui verzi, obosiți:

— Poate că ar trebui să fii cu cineva ca Vlad atunci.

Am simțit un gol în stomac. Nu voiam să-l pierd pe Radu, dar nici nu știam cum să-l accept așa cum era. În acea noapte am plâns pe ascuns, cu fața în pernă, întrebându-mă dacă nu cumva eu eram problema.

A doua zi dimineață am găsit pe frigider un bilet: „M-am dus la mama câteva zile. Avem nevoie de o pauză.”

Casa era pustie fără el. Am început să mă gândesc la toate momentele frumoase pe care le ignorasem: serile când gătea pentru mine după o zi grea la muncă; felul în care mă ținea de mână când traversam strada; răbdarea cu care îmi asculta toate grijile.

L-am sunat după trei zile:

— Radu… îmi pare rău. Poate am cerut prea mult de la tine.

A tăcut câteva secunde.

— Cristina, și eu am greșit. Poate trebuia să-ți spun mai des ce simt. Dar nu pot fi altcineva decât sunt.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Am vorbit ore întregi despre tot ce ne doare. Am plâns amândoi. Am decis să încercăm din nou — dar de data asta fără măști și fără așteptări imposibile.

Nu știu dacă vom reuși. Dar știu că dragostea adevărată nu e despre perfecțiune sau povești ideale. E despre a vedea omul de lângă tine așa cum e și a-l iubi chiar și atunci când nu se ridică la înălțimea viselor tale.

Poate că fiecare dintre noi poartă în suflet falii nevăzute — crăpături mici care cresc atunci când uităm să vorbim sincer sau când cerem prea mult fără să oferim înapoi. Oare câte relații se destramă din cauza unor așteptări nespuse? Și câți dintre noi avem curajul să iubim cu adevărat, fără condiții?