Între Datorie și Iubire: Povestea Unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca un musafir în propria casă!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era ora 7 dimineața, iar eu abia apucasem să-mi torn o ceașcă de cafea. Soțul meu, Ion, stătea la masă cu ziarul în față, dar privirea îi era pierdută. În colțul camerei, Andreea — nora mea — își legăna burtica rotundă, cu ochii în lacrimi.

— Vlad, te rog, nu ridica tonul! Suntem toți obosiți… Și tu știi că nu e ușor nici pentru noi, am încercat să vă ajutăm cum am putut, am zis încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Ajutor? Să stăm toți patru într-un apartament cu două camere? Să mă simt ca un copil care trebuie să ceară voie să iasă din casă? Mamă, eu am 21 de ani și o să fiu tată!

Ion a trântit ziarul pe masă. — Dacă ai fi ascultat de noi și ai fi mers la facultate, nu ajungeai aici! Dar ai ales altceva. Acum trebuie să-ți asumi!

M-am uitat la Andreea. Era atât de tânără și speriată. Îmi aminteam perfect ziua când Vlad a venit acasă cu vestea: „Mamă, Andreea e însărcinată. Ne căsătorim.” Am simțit atunci cum mi se prăbușește lumea. Aveam alte planuri pentru el — voiam să termine liceul cu note bune, să dea la Politehnică, să-și construiască o carieră. Dar viața nu ține cont de planurile noastre.

Primele luni după nuntă au fost un haos. Andreea a venit să locuiască cu noi pentru că părinții ei nu aveau posibilități. Vlad lucra la un service auto pe salariu minim. Eu făceam naveta la fabrica de confecții din orașul vecin. Ion era pensionar pe caz de boală. Banii abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare.

În fiecare seară, după ce toți adormeau, mă uitam la tavan și mă rugam: „Doamne, dă-mi răbdare!”

Dar tensiunile au crescut. Vlad voia intimitate, Andreea plângea tot mai des din cauza stresului sarcinii. Ion bombănea mereu că „tinerii din ziua de azi nu mai știu ce-i responsabilitatea”. Eu eram prinsă la mijloc — între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a menține pacea în casă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele și cine face cumpărăturile, Vlad a ieșit trântind ușa. L-am găsit pe bancă în fața blocului, cu capul în mâini.

— Mamă… nu mai pot. Simt că am greșit totul. Poate trebuia să fugim undeva… doar noi doi.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Mi-am dat seama atunci cât de greu îi era și lui. Nu era doar un copil rebel — era un tânăr speriat care încerca să fie bărbat înainte de vreme.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ion.

— Ion, trebuie să găsim o soluție. Nu putem să-i ținem aici la nesfârșit. Poate găsim o garsonieră ieftină pentru ei… Le mai dăm din pensia ta și din salariul meu…

— Și noi ce facem? Dacă rămânem fără bani? Dacă pățesc ceva? Tu știi cât costă medicamentele mele…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a părinților care nu mai pot oferi și cea a copiilor care nu pot primi destul.

Într-o zi de duminică, când Andreea a început să aibă contracții înainte de termen, am fugit cu toții la spital. Am stat pe holuri ore întregi, rugându-mă să fie totul bine. Când medicul a ieșit și ne-a spus că băiețelul s-a născut prematur dar e stabil, am simțit că Dumnezeu ne-a dat încă o șansă.

După externare, Vlad și Andreea au decis să se mute la o mătușă din partea ei, într-un sat la 40 km distanță. Au plecat cu lacrimi în ochi și promisiunea că vor veni des în vizită.

Casa noastră a devenit brusc prea mare și prea goală. În fiecare dimineață mă uit la patul lor neatins și mă întreb dacă am făcut bine că i-am lăsat să plece. Poate trebuia să lupt mai mult pentru ei aici… sau poate trebuia să-i împing spre independență mai devreme.

Uneori primesc mesaje de la Vlad: „Mamă, e greu… dar suntem împreună.” Alteori Andreea mă sună plângând că nu se descurcă cu copilul singură.

Merg des la biserică și aprind lumânări pentru ei. Îmi doresc doar să fie fericiți și sănătoși. Dar nu pot să nu mă întreb: oare am făcut tot ce trebuia ca mamă? Oare e vina mea că s-au grăbit? Sau viața pur și simplu ne pune la încercare pe toți?

Poate că fiecare familie are drumul ei — plin de alegeri grele și sacrificii tăcute. Dar uneori mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales? Cum împaci iubirea pentru copil cu datoria față de el? Voi ce ați fi făcut?