Conversația secretă care mi-a frânt inima

— Mami, când vine cățelul? De ce nu-l aduceți odată? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Îmi tremura mâna pe lingură, pentru că Rareș, soțul meu, evitase subiectul toată săptămâna.

— O să vezi tu, Vlad, răspunse Rareș cu un zâmbet forțat, privind în gol spre geamul pe care ploaia bătea ritmic. Am simțit atunci că ceva nu e în regulă. Vlad avea opt ani și visa la un cățel de luni întregi. Eu am fost mereu cea care a spus „nu”, de teamă să nu ne complicăm viața. Dar Rareș m-a convins: „E copilul nostru, merită o bucurie.”

În seara aceea, după ce Vlad a adormit cu ochii la posterul cu câini lipit pe dulap, am coborât să strâng masa. Rareș stătea pe canapea, cu telefonul în mână. Am vrut să-i spun că ar trebui să ne ținem promisiunea, dar ceva m-a oprit. Am auzit vibrația telefonului și am văzut cum Rareș se retrage în hol, vorbind în șoaptă.

— Nu pot acum… Nu, nu știe nimeni… Da, mâine dimineață… Nu vreau să afle… a rostit el cu voce joasă.

Mi s-a strâns inima. Cine era la celălalt capăt? Ce nu trebuia să aflu? Am simțit un val de gelozie și teamă. După ce a închis, Rareș a venit lângă mine și m-a sărutat pe frunte.

— Ești obosită, hai la somn.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele când Rareș a lipsit de acasă fără explicații clare. La banii care parcă dispăreau din cont. La privirile lui pierdute. Dimineața, am decis să-l urmăresc.

Rareș a plecat devreme, spunând că merge la piață după legume. L-am urmărit cu inima bătându-mi nebunește. S-a oprit la marginea orașului, într-o zonă unde nu mai fusesem niciodată. A intrat într-o curte dărăpănată și a stat acolo aproape o oră. Când a ieșit, avea ochii roșii și mâinile goale.

Am simțit că mă sufoc. M-am întors acasă înaintea lui și am încercat să mă port normal. Seara, Vlad a venit alergând:

— Mami! Tati mi-a promis că mâine vine cățelul! Pot să-i fac patul?

Am zâmbit forțat și i-am spus să-și facă temele întâi. În acea noapte, am decis să caut în telefonul lui Rareș. Știam parola — data noastră de cununie. Am găsit conversația: „Nu pot să-l iau încă. Soția bănuie ceva. Nu vreau scandal.” Și apoi: „Nu pot să-i spun copilului adevărul.”

Adevărul? Ce adevăr? Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

A doua zi dimineață, l-am confruntat pe Rareș:

— Ce ascunzi de mine? Cine e persoana cu care vorbești?

Rareș s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac:

— Nu e ce crezi tu… E vorba despre Vlad.

— Despre Vlad? Ce legătură are cu câinele?

Atunci Rareș a izbucnit în plâns:

— Vlad… are probleme la școală. Îl bat copiii mai mari pentru că nu are nimic al lui, niciun animal de companie, niciun motiv să fie acceptat în grupul lor. Am vrut să-i iau un cățel ca să-l ajut să fie fericit… dar n-avem bani. Am încercat să fac rost de bani împrumutându-mă la cine nu trebuie.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Toate certurile noastre despre bani, toate grijile mele despre viitor… Totul era pentru Vlad.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să te ascunzi?

— Pentru că știu cât te temi de datorii și cât te doare când nu putem oferi tot ce-și dorește copilul nostru… N-am vrut să te rănesc.

În acea zi am stat amândoi pe canapea, ținându-ne de mână și plângând în tăcere. Vlad a venit lângă noi și ne-a întrebat:

— O să vină cățelul?

L-am privit pe Rareș și am știut că trebuie să fim sinceri cu el.

— Vlad, uneori lucrurile nu ies așa cum ne dorim… Dar te iubim și vom găsi o soluție împreună.

Vlad s-a uitat la noi cu ochii mari și a dat din cap încet.

În zilele următoare am început să discutăm deschis despre bani, despre dorințe și despre limitele noastre ca familie. Am găsit împreună o asociație care oferea voluntariat cu animale pentru copii — Vlad merge acolo acum în fiecare weekend și e fericit.

Uneori mă întreb: dacă nu descopeream acea conversație secretă, cât timp am fi trăit în minciună? Merită oare să ascundem adevărul pentru a-i proteja pe cei dragi sau doar îi rănim mai tare?