Despărțirea care mi-a sfâșiat inima: Când iubirea și prietenia devin dușmani

— Pur și simplu nu mai merge, Ana. E gata.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în liniștea camerei mele. Ploua afară, iar stropii băteau în geam ca niște degete grăbite. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, neștiind dacă să intru sau să fug. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip orice urmă de regret sau ezitare. Nimic. Ochii lui erau reci, ca o baltă înghețată.

— Atât? Atât ai avut de spus după trei ani? am șoptit, vocea tremurându-mi.

— Da, Ana. Nu are rost să ne mințim.

Nu m-am rugat de el. Nu am plâns atunci. Am închis ușa încet și am simțit cum totul se prăbușește în mine. M-am așezat pe marginea patului și am privit în gol. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: serile târzii pe terasa blocului, vacanța la mare când am râs până am plâns, promisiunile șoptite la ureche. Cum se poate ca totul să dispară așa, într-o clipă?

A doua zi, Irina a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi și două cafele. Era cea mai bună prietenă a mea din liceu, omul care știa totul despre mine. M-a luat în brațe fără să spună nimic și am plâns pe umărul ei până mi s-au uscat lacrimile.

— O să fie bine, Ana. O să vezi, ai să treci peste el. Nu merită lacrimile tale.

Am zâmbit amar. Irina avea mereu cuvintele potrivite. Sau așa credeam atunci.

Au trecut câteva zile în care am încercat să mă adun. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat, dacă am dormit, dacă nu vreau să vin acasă la Ploiești pentru câteva zile. Tata nu zicea nimic, dar știam că suferă pentru mine în tăcere. Le-am spus că sunt bine, deși nu eram.

Într-o după-amiază de sâmbătă, am ieșit să-mi iau aer. Am trecut pe lângă cafeneaua unde mergeam mereu cu Vlad și Irina. M-am oprit brusc când i-am văzut: Vlad și Irina stăteau la masă, râzând. Ea îi atingea mâna peste masă, iar el îi zâmbea așa cum îmi zâmbea mie odată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să fug, dar nu puteam să-mi iau ochii de la ei. Parcă eram prinsă într-un coșmar din care nu mă puteam trezi.

— Ana! Ce faci aici? a strigat Irina când m-a văzut.

Vlad s-a ridicat brusc și a încercat să spună ceva, dar nu l-am mai ascultat. Am fugit spre casă cu lacrimile șiroind pe obraji. În capul meu răsunau doar cuvintele lui: „E gata.”

Irina m-a sunat de zeci de ori în acea seară. Nu i-am răspuns. A doua zi a venit la ușa mea.

— Lasă-mă să-ți explic! Nu e ce crezi!

— Atunci ce e? am urlat eu printre suspine. Cum ai putut? Tu erai singura persoană în care aveam încredere!

— Ana… Vlad a venit la mine după ce v-ați despărțit. Era distrus… Am vorbit mult… Nu știu cum s-a întâmplat…

— Și eu ce sunt? O haină veche pe care o arunci când găsești una nouă?

Irina a început să plângă și ea. Am închis ușa între noi și am simțit că nu mai pot respira.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra deloc; colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o zi dacă nu vreau să merg la psiholog. Mama insista să vin acasă, tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem aici pentru tine.”

Într-o seară, după ce am stat ore întregi uitându-mă la tavanul alb al camerei mele din București, am sunat-o pe mama.

— Mamă… cred că am nevoie de voi.

Am stat acasă două săptămâni. Am mers cu tata la pescuit pe lacul din apropiere și am vorbit despre orice altceva decât despre Vlad sau Irina. Mama mi-a făcut prăjitura preferată și m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil.

Când m-am întors în București, ceva din mine se schimbase. Nu mai voiam să fiu victima poveștii lor. Am început să ies cu colegii de la muncă, să merg la sală cu Mihaela și chiar să accept invitația unui băiat drăguț din blocul vecin la o cafea.

Irina mi-a scris o scrisoare lungă în care își cerea iertare și îmi spunea că nu poate controla ce simte pentru Vlad. N-am putut s-o iert atunci. Poate nici acum nu pot cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă Vlad chiar m-a iubit vreodată sau dacă Irina a fost mereu acolo, în umbră, așteptând momentul potrivit. Sau poate că viața pur și simplu ne dă lecții dure ca să ne arate cine suntem cu adevărat.

Acum, când privesc în urmă, știu că am supraviețuit celei mai mari trădări din viața mea. Dar încă mă întreb: Cum poți avea încredere din nou după ce ai fost trădat de cei mai apropiați oameni? Oare chiar merită să mai crezi în prietenie și iubire?