Între două lumi: Povestea unei mame care și-a întâlnit trecutul în pragul ușii

— Nu deschide, mama, te rog! vocea Irinei tremura din spatele meu, dar ploaia bătea cu putere în geam și cineva insista la sonerie. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Am deschis ușa și, pentru o clipă, am crezut că visez: în fața mea stăteau doi oameni uzi leoarcă, cu ochii roșii de oboseală și teamă. I-am recunoscut imediat. Erau părinții biologici ai Irinei, cei despre care nu vorbisem niciodată prea mult, nici cu ea, nici cu soțul meu, Radu.

— Doamnă Maria… ne scuzați… nu avem unde să mergem, a spus femeia, Ana, cu voce stinsă. Bărbatul, Mihai, stătea puțin în spate, evitând să mă privească în ochi.

Irina a fugit în camera ei. Eu am rămas pe hol, cu mâna pe clanță și cu sufletul sfâșiat. Într-o clipă mi-au trecut prin minte toți anii de când o crescusem pe Irina ca pe fiica mea, toate nopțile în care îi vegheasem somnul și toate întrebările la care nu avusesem niciodată curaj să răspund.

— Intrați, am spus într-un final. Nu pot să vă las afară pe vremea asta.

Au intrat tăcuți, cu hainele ude lăsând urme pe parchet. Le-am dat prosoape și haine uscate ale lui Radu. În bucătărie mirosea a supă caldă, dar atmosfera era rece ca gheața. Radu a venit din sufragerie și s-a oprit brusc când i-a văzut.

— Ce caută ei aici? a întrebat el, încercând să-și stăpânească furia.

— Nu au unde să meargă. Nu putem să-i lăsăm pe drumuri, am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.

— Și Irina? Te-ai gândit la ea?

Am tăcut. Știam că nu e simplu. Irina avea 17 ani și încă purta în suflet răni nevindecate. Deși crescuse cu noi de la trei ani, mereu simțisem că o parte din ea rămânea departe, undeva între dorința de a ști cine e și teama de a nu pierde ce are.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă am făcut bine. Dimineața i-am găsit pe Ana și Mihai în bucătărie, bând ceai și privind pe fereastră.

— Mulțumim că ne-ai primit… Nu vrem să deranjăm. Dacă ne poți ajuta să găsim ceva de muncă… orice…, a spus Mihai.

— O să vedem ce putem face. Dar trebuie să vorbim cu Irina. E casa ei la fel de mult ca a noastră.

Irina a refuzat să iasă din cameră două zile. În a treia zi am găsit-o plângând pe covorul din sufragerie.

— De ce i-ai adus aici? Nu vreau să-i văd! Ei m-au abandonat!

Am îmbrățișat-o strâns.

— Știu că doare. Dar poate ai nevoie de răspunsuri. Poate avem cu toții nevoie.

În următoarele săptămâni, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Ana încerca să se apropie de Irina, dar fata o respingea cu fiecare ocazie. Mihai era mereu retras, ajutând la treburile casei fără să spună prea multe. Radu era tot mai iritat; simțeam cum distanța dintre noi crește.

Într-o seară, l-am găsit pe Mihai în curte, privind spre stele.

— Știu că nu merităm nimic din ce ne-ai dat… Dar nu am avut de ales atunci. Eram prea tineri, prea săraci… Am crezut că Irina va avea o viață mai bună fără noi.

L-am ascultat fără să spun nimic. În sufletul meu se dădea o luptă: îi judecam pentru abandonul lor, dar îi vedeam acum atât de fragili încât nu puteam să nu-i compătimesc.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Maria… Irina nu vrea să vorbească cu mine. Poate e mai bine să plecăm…

— Nu încă. Trebuie să-i dai timp. Și tu ai nevoie de timp.

În acea seară am organizat o cină în familie. Am pus masa frumos și am rugat-o pe Irina să vină.

— E doar o masă. Nu trebuie să vorbești dacă nu vrei, i-am spus.

La început a fost liniște apăsătoare. Apoi Mihai a început să povestească despre copilăria lui la țară, despre cum mergea la scaldat în râul Olt cu frații lui. Ana a zâmbit timid și a povestit cum a cunoscut-o pe Irina când s-a născut: „Aveai ochii mari și negri ca ai mei… Am plâns zile întregi după ce te-am lăsat.”

Irina a izbucnit în plâns și a fugit din cameră. Am mers după ea și am găsit-o tremurând pe scări.

— Nu pot… Nu pot să-i iert!

— Nimeni nu te obligă să-i ierți acum. Dar poate într-o zi vei putea merge mai departe.

Seara aceea a fost un început timid. În zilele următoare, Irina a început să accepte prezența lor fără atâta ostilitate. A ieșit cu Ana la cumpărături, iar Mihai a ajutat-o la teme la matematică.

Dar liniștea n-a durat mult. Vecinii au început să vorbească: „Ai auzit că Maria ține oameni ai străzii în casă?” Prietenele mele mă priveau ciudat la biserică; chiar și mama mea m-a sunat:

— Ai înnebunit? Ce exemplu dai fetei?

Am simțit cum presiunea crește din toate părțile. Radu mi-a spus într-o seară:

— Nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră! Ori ei pleacă, ori eu!

Am plâns toată noaptea. Dimineața am adunat familia la masă.

— Trebuie să luăm o decizie împreună. Nu vreau ca Irina să sufere mai mult decât a suferit deja.

Ana și Mihai au decis să plece după două luni petrecute la noi. Le-am găsit un loc de muncă la o brutărie din oraș și o garsonieră mică unde puteau începe de la zero.

Despărțirea a fost grea pentru toți. Irina i-a îmbrățișat înainte să plece și le-a spus încet:

— Poate într-o zi o să pot să vă iert cu adevărat…

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Irina e mai liniștită acum; uneori merge singură la Ana și Mihai și stau de vorbă ore întregi.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare merită trecutul o a doua șansă? Sau unele răni sunt menite să rămână deschise pentru totdeauna?