Cine sunt eu cu adevărat?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu atâtea minciuni! am urlat, cu palmele strânse în pumni, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Mama s-a oprit din tăiatul cepei, cu ochii umeziți de lacrimi și de aburi. Tata, ca de obicei, s-a retras în camera lui, prefăcându-se că nu aude nimic. Dar eu nu mai puteam să tac.

Totul a început într-o după-amiază banală de aprilie. Aveam 22 de ani și tocmai primisem o ofertă de job la o firmă de IT din București. Eram entuziasmat, dar și puțin speriat de ce urma. Într-o pauză, am decis să caut pe Google numele meu complet: Radu Ionescu. Nu știu nici azi ce m-a împins să fac asta. Poate curiozitatea, poate dorința de a vedea dacă exist undeva pe internet.

Rezultatele au fost banale la început: un poet obscur din Ploiești, un profesor universitar din Cluj. Dar apoi, printre linkuri, am dat peste un articol vechi dintr-un ziar local din Bacău: „Copil dispărut în urmă cu 20 de ani – familia încă îl caută”. Am simțit cum mi se taie respirația. Fotografia era alb-negru, dar chipul copilului semăna izbitor cu pozele mele de la grădiniță.

Am citit articolul tremurând. Copilul dispărut se numea Vlad Popa. Avea trei ani când a fost văzut ultima dată într-un parc din Bacău. Părinții lui nu încetaseră niciodată să-l caute. Am simțit un gol în stomac și o teamă care m-a paralizat. Cum era posibil?

Am încercat să ignor totul câteva zile, dar imaginea copilului mă urmărea peste tot. Într-o seară, după ce părinții mei s-au culcat, am cotrobăit prin sertarele vechi din sufragerie. Am găsit acolo un dosar prăfuit cu acte: certificatul meu de naștere, dar și niște documente ciudate, cu nume și date care nu se potriveau. Un certificat de adopție, semnat pe ascuns, cu numele Vlad Popa.

A doua zi dimineață, i-am pus mamei dosarul pe masă. — Ce-i asta? Cine sunt eu?

Mama a izbucnit în plâns. Tata a venit în fugă și a încercat să mă liniștească: — Radu, noi te-am iubit mereu ca pe copilul nostru! Nu contează sângele!

— Dar eu nu sunt copilul vostru! am urlat. Cine sunt părinții mei adevărați? De ce nu mi-ați spus niciodată?

Mama a început să povestească printre sughițuri: — Te-am găsit la orfelinatul din Bacău. Aveai patru ani și nu vorbeai deloc. Ne-au spus că ai fost abandonat… N-am vrut să-ți spunem, ca să nu te rănim.

— Dar nu m-ați protejat! M-ați mințit! am răspuns furios.

Zilele următoare au fost un coșmar. Nu mai puteam să dorm, să mănânc sau să vorbesc cu cineva fără să mă gândesc la cine sunt eu cu adevărat. Prietenii mei nu știau nimic; le-am spus doar că am probleme acasă.

Am decis să caut familia Popa din Bacău. Am găsit-o pe Facebook pe o femeie cu numele Mariana Popa, care semăna izbitor cu mine la ochi și la zâmbet. Am scris un mesaj scurt: „Bună ziua, cred că sunt fiul dumneavoastră dispărut acum 20 de ani.”

Răspunsul a venit după două zile: „Nu pot să cred… Vlad? Ești tu?”

Am vorbit ore întregi la telefon. Mariana plângea și îmi povestea despre copilăria mea pierdută: cum îmi plăcea să mă joc cu trenulețe, cum râdeam când tata îmi făcea baloane de săpun. Mi-a spus că nu au încetat niciodată să mă caute și că fiecare Crăciun era un chin fără mine.

Am decis să merg la Bacău. Părinții mei adoptivi au încercat să mă oprească: — Radu, nu face asta! Noi suntem familia ta!

— Poate pentru voi… Dar eu trebuie să aflu cine sunt!

Când am ajuns la Bacău, Mariana m-a îmbrățișat strâns la gară. Tatăl meu biologic, Ion Popa, era mai reținut, dar i-am văzut lacrimile în ochi când mi-a spus: — Bine ai venit acasă, Vlad.

Primele zile au fost ciudate. Încercam să recuperez douăzeci de ani pierduți într-o singură săptămână. Mariana îmi arăta poze vechi, Ion îmi povestea despre rudele pe care nu le cunoscusem niciodată. Dar ceva lipsea… Nu mă simțeam nici acasă, nici străin.

Într-o seară, la cină, Mariana m-a întrebat: — Ce vrei să faci acum?

Am rămas tăcut mult timp. — Nu știu… Parcă nu mai aparțin nicăieri.

M-am întors la București confuz și mai singur ca niciodată. Părinții adoptivi mă priveau cu teamă și vinovăție; părinții biologici mă sunau zilnic și încercau să mă convingă să mă mut la Bacău.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat: — Cine ești tu?

Nu am știut ce să răspund.

Au trecut luni până am reușit să accept că identitatea mea nu e doar o chestiune de sânge sau de acte. Sunt suma tuturor experiențelor mele: copilul pierdut din Bacău, adolescentul rebel din București, tânărul speriat care caută răspunsuri pe internet.

Astăzi încă mă întreb cine sunt cu adevărat. Sunt Radu sau Vlad? Sunt fiul celor care m-au crescut sau al celor care m-au născut? Poate că răspunsul nu contează atât de mult cât drumul pe care îl parcurg ca să-l aflu.

Voi ce ați face dacă ați descoperi că viața voastră e construită pe o minciună? Cum ați putea ierta? Cum v-ați regăsi identitatea?