„Tataie, poți să rămâi la noi?” – Povestea unei familii încercate de griji și regăsiri

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea Irinei tremura la celălalt capăt al firului, în timp ce eu încercam să-mi liniștesc băiatul care plângea după jucăria stricată. — Te rog, ia-l pe tataie la tine măcar o vreme. Nu mă mai descurc cu copiii, cu serviciul, cu totul!

Am rămas cu telefonul la ureche, privind spre fereastra pe care ploaia bătea mărunt. Tataie Gheorghe… bătrânul nostru încăpățânat, care nu voia să plece din casa lui nici când sănătatea îi juca feste. Dar acum, după ce căzuse din nou și doctorii îi interziseseră să stea singur, nu mai aveam de ales. Am oftat adânc.

— Bine, Irina. Adu-l mâine dimineață. Dar să știi că nu va fi ușor nici pentru mine.

A doua zi, tataie a intrat în casa mea cu pași mici, sprijinindu-se de baston și privind încruntat spre mine și spre copii. Nici nu a vrut să se descalțe la ușă.

— Ce rost are? Oricum nu stau mult, doar până vă liniștiți voi cu ale voastre, a mormăit el.

Copiii mei, Daria și Vlad, s-au uitat curioși la el. Daria a încercat să-l ia de mână, dar el s-a tras înapoi.

— Nu-mi place gălăgia! Să nu vă aud țipând!

În primele zile a fost un coșmar. Tataie refuza să mănânce ce găteam eu. Se plângea că nu-i place televizorul dat tare sau că nu găsește ziarul preferat. Într-o seară, l-am auzit plângând încet în camera lui. M-am apropiat fără zgomot și l-am văzut ținând o fotografie veche cu bunica.

— De ce ai plecat tu prima? Ce rost mai are totul fără tine? — a șoptit el printre suspine.

Mi s-a strâns inima. Am înțeles atunci că încăpățânarea lui era doar un scut împotriva singurătății și durerii. Am încercat să-l apropii de copii, dar el părea mereu absent sau iritat.

Într-o dimineață însorită de aprilie, am ieșit cu toții în curte. Vlad a găsit o lopată mică și a început să sape lângă gard.

— Ce faci acolo? — a întrebat tataie, ridicând sprâncenele.

— Vreau să plantez un copac! — a spus Vlad entuziasmat.

Tataie s-a apropiat încet și i-a arătat cum să țină lopata.

— Nu așa, măi băiete! Uite, trebuie să sapi adânc, ca să prindă rădăcina bine…

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Tataie a început să iasă zilnic în grădină cu Vlad și Daria. Le povestea despre cum planta el roșii cu bunica sau cum făcea scareta pentru vița-de-vie. Copiii îl ascultau fascinați. Eu îi priveam pe furiș de la fereastră și simțeam cum casa noastră prinde viață altfel.

Seara, la masă, tataie povestea întâmplări din tinerețe: cum a fugit de acasă ca să nu fie dus la colectiv sau cum a construit singur fântâna din sat. Daria îl întreba mereu:

— Tataie, tu ai fost vreodată trist?

El zâmbea amar:

— Am fost… dar n-am arătat niciodată. Așa erau vremurile.

Într-o zi, Irina a venit să-l vadă. S-a uitat mirată la tataie care râdea cu copiii în grădină.

— Nu-mi vine să cred… La mine abia scotea două vorbe pe zi!

Am simțit un nod în gât. Poate că eu și copiii mei aveam nevoie de el la fel de mult cât avea el nevoie de noi.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o seară, am primit un telefon de la serviciu: trebuia să plec urgent două zile la București pentru un proiect important. Am intrat în panică.

— Tataie, poți să ai grijă de copii cât lipsesc?

A ridicat din umeri:

— O să încerc…

Când m-am întors acasă, am găsit casa răvășită: vase nespălate, haine aruncate peste tot, dar copiii râdeau fericiți în jurul lui tataie care le citea dintr-o carte veche de povești.

— A fost cel mai frumos weekend! — mi-a spus Daria. — Tataie ne-a învățat să facem cornete din hârtie și ne-a povestit despre război!

Am izbucnit în râs și lacrimi deodată. Am realizat că nu perfecțiunea contează, ci momentele împreună.

Cu timpul, tataie a început să slăbească tot mai mult. Mergea greu și obosea repede. Într-o noapte l-am găsit stând pe marginea patului, privind în gol.

— Ana… știi tu ce greu e să simți că nu mai ești bun la nimic?

M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— Ești bun la ceva foarte important: ne-ai adus pe toți împreună.

A zâmbit trist:

— Poate că asta era menirea mea…

Când tataie s-a stins câteva luni mai târziu, am simțit un gol imens. Dar grădina noastră era plină de flori și legume plantate împreună cu el. Copiii încă îi spun „colțul lui tataie”.

Mă întreb adesea: câți dintre noi uităm cât de mult contează prezența celor bătrâni în viețile noastre? Cât de des îi lăsăm pe margine, când ei ar putea fi chiar liantul care ne ține familia unită? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…