În pragul celor 70 de ani: Singurătatea unei mame și tăcerea fiului său

— Rareș, te rog, nu pleca așa! Am nevoie să vorbim! Glasul meu răsună stins în holul apartamentului, dar ușa se trântește înainte ca fiul meu să răspundă. Rămân cu mâna întinsă, cu inima strânsă și cu un nod în gât care nu mă lasă să respir. E ultima oară când îl văd pe Rareș înainte ca tăcerea să se aștearnă între noi ca o ceață groasă, de nepătruns.

Nu știu exact când am început să pierd legătura cu el. Poate că totul a început cu mult înainte de acea ceartă din bucătărie, când Elena, nora mea, a ridicat vocea la mine pentru că am îndrăznit să-i spun cum să-și crească fetița. „Nu ești mama ei!”, mi-a strigat. „Nu ai dreptul să te bagi!” Rareș a tăcut atunci, dar privirea lui mi-a spus totul: era de partea ei. Am simțit cum ceva se rupe în mine, dar am fost prea mândră să recunosc că am greșit.

Soțul meu, Doru, nu a fost niciodată un sprijin. Când Rareș era mic, certurile noastre umpleau casa. Țipete, uși trântite, reproșuri aruncate la nervi. Îmi amintesc cum Rareș se ascundea sub masă sau se ducea la vecina de la trei, tanti Viorica. Poate că atunci ar fi trebuit să-mi dau seama că îi fac rău. Dar eram prea prinsă în propriile mele frustrări ca să văd suferința lui.

Anii au trecut și Rareș a crescut tăcut și retras. A plecat la facultate la București și s-a întors rar acasă. Când a cunoscut-o pe Elena, am simțit că o pierd pe singura mea ancoră. Nu mi-a plăcut de ea de la început: prea sigură pe ea, prea modernă pentru gustul meu. Am încercat să mă apropii, dar fiecare gest al meu era interpretat greșit. Odată i-am dus o plăcintă caldă și mi-a spus sec: „Nu are nevoie de atâta zahăr.” M-am simțit umilită.

Când s-a născut nepoata mea, Ana, am crezut că lucrurile se vor schimba. Am sperat că voi fi parte din viața lor, că voi putea repara ce am stricat cu Rareș. Dar Elena a pus ziduri tot mai înalte între noi. „Nu avem nevoie de sfaturi necerute”, îmi spunea mereu. Rareș nu mă apăra niciodată. Odată i-am spus: „Nu vezi că mă doare? De ce nu spui nimic?” Mi-a răspuns doar: „E mai bine așa.”

Ultima noastră ceartă a pornit de la un fleac: i-am cumpărat Anei o rochiță roz fără să întreb. Elena a făcut o criză: „Nu vreau să-i impui gusturile tale! Nu suntem la țară!” Rareș a încercat să mă calmeze, dar eu am izbucnit: „Voi nu știți ce înseamnă familie! Eu v-am crescut singură pe amândoi!”

A doua zi nu m-au mai sunat. Nici măcar de ziua mea nu am primit un mesaj. Am încercat să-l sun pe Rareș, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am trimis zeci de mesaje pe WhatsApp: „Te rog, vorbește cu mine! Îmi e dor de tine!” Nimic.

Doru s-a stins acum trei ani. Nici atunci Rareș nu a venit la înmormântare. Mi-a trimis un mesaj sec: „Nu pot ajunge.” Am plâns zile întregi. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru certurile din tinerețe, pentru lipsa de afecțiune, pentru faptul că nu am știut să fiu o mamă mai bună.

Acum stau singură într-un apartament mic din Pitești și număr zilele până la 70 de ani. Vecinii mă salută politicos pe scară, dar nimeni nu știe cât de tare mă doare tăcerea din telefonul meu. În fiecare dimineață deschid WhatsApp-ul cu speranța că Rareș mi-a scris măcar un „Bună dimineața”. Dar e mereu același ecran gol.

Uneori mă gândesc dacă ar fi fost altfel dacă aș fi avut curajul să-mi cer iertare mai devreme. Dacă aș fi știut să ascult mai mult și să judec mai puțin. Dacă nu m-aș fi agățat cu disperare de puținul control pe care îl aveam asupra vieții lui Rareș.

Într-o seară, când singurătatea mă apasă cel mai tare, îi scriu încă un mesaj: „Rareș, știu că am greșit mult față de tine și față de Elena. Mi-e dor de tine și de Ana. Dacă vrei vreodată să vorbim, eu sunt aici.” Nu primesc răspuns nici acum.

Multe nopți mă întreb dacă alte mame trec prin ce trec eu. Dacă există vreo cale de întoarcere când ai pierdut totul din cauza orgoliului și a neputinței de a iubi fără condiții.

Poate că povestea mea va ajunge la cineva care încă mai are timp să repare relația cu copilul lui. Eu nu mai pot decât să sper și să trimit gânduri bune către fiul meu, oriunde ar fi el.

Oare cât valorează mândria atunci când rămâi singur? Și câte vieți ar trebui trăite ca să învățăm să spunem „iartă-mă” la timp?