Drame familiale
Odată i-am rugat pe copiii mei să-și viziteze bunica: Am crezut că nu-i va respinge, dar m-am înșelat

Odată i-am rugat pe copiii mei să-și viziteze bunica: Am crezut că nu-i va respinge, dar m-am înșelat

Sunt Irina, mamă a trei copii, prinsă între nevoia disperată de ajutor și refuzul mamei mele de a se implica în viața nepoților. Povestea mea e despre dezamăgire, sacrificiu și încercarea de a înțelege rădăcinile unei răceli familiale care doare mai tare decât orice lipsă materială. Întrebarea care mă macină: cât de mult putem cere de la cei dragi și când ar trebui să acceptăm că nu toți pot sau vor să fie acolo pentru noi?

Drame familiale
„Tu ai patru copii, nu eu!” – Povestea unei familii românești destrămate de sacrificii și neînțelegeri

„Tu ai patru copii, nu eu!” – Povestea unei familii românești destrămate de sacrificii și neînțelegeri

Într-o seară tensionată, am ajuns să-mi strig soțului că el are patru copii, nu eu, după ani de sacrificii și compromisuri. Povestea mea e despre cum am crescut singură copiii din prima lui căsătorie, iar când a venit rândul meu să fiu mamă, am simțit că nu mai am loc în propria viață. Am ajuns să divorțez, dar întrebarea dacă am făcut bine mă bântuie și azi.

Drame familiale
Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea la 40 de ani

Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea la 40 de ani

Mă numesc Irina și am 40 de ani, dar încă locuiesc cu mama mea, o femeie care m-a iubit atât de mult încât a uitat să mă lase să cresc. Povestea mea este despre lupta dintre dorința de a-mi trăi propria viață și teama de a-mi răni mama, care a devenit centrul universului meu. Între visul unei familii proprii și realitatea unei existențe sufocante, mă zbat să găsesc curajul de a-mi croi propriul drum.

Drame familiale
„Nu sunt o bunică rea, doar că am și eu o viață”

„Nu sunt o bunică rea, doar că am și eu o viață”

Mă numesc Mariana și am 55 de ani. Povestea mea este despre conflictul cu fiica mea, Irina, care mă acuză că nu sunt o bunică bună pentru că refuz să-i cresc copiii, deși eu încă muncesc și am grijă de soțul meu bolnav. Între dorința de a-mi ajuta familia și nevoia de a nu mă pierde pe mine însămi, mă simt prinsă într-o luptă dureroasă, plină de vinovăție și neînțelegeri.