Sunt Maria, o femeie trecută de șaizeci de ani, care a trăit pentru familia ei și acum se luptă cu liniștea apăsătoare a casei goale. În fiecare zi, aștept un semn de la copiii mei, întrebându-mă unde am greșit și dacă dragostea de mamă se uită vreodată. Povestea mea este despre dor, regrete și speranța că legăturile de sânge nu se destramă niciodată complet.
Sunt Maria, mamă a doi copii din căsnicii diferite, prinsă între tradițiile soțului meu și dorința de a-mi proteja fiica de nedreptate. Povestea mea e despre cum am descoperit că iubirea nu se măsoară în obiceiuri, ci în curajul de a spune adevărul și de a lupta pentru echilibru. Am învățat că uneori, pentru a uni o familie, trebuie să rupi tăceri vechi și să-ți asumi riscul de a fi neînțeles.
Într-o noapte ploioasă la secția de pompieri din Iași, am găsit un bebeluș abandonat la ușă. Gestul meu de a-l hrăni și liniști a declanșat o avalanșă de emoții și amintiri dureroase despre propriul meu copil pierdut. Povestea mea este despre curaj, pierdere și speranță, dar și despre cum uneori, în cele mai neașteptate momente, găsim alinare și recunoaștere acolo unde ne așteptăm cel mai puțin.
Am împărtășit odată dragostea pentru literatură prin lungi convorbiri telefonice și întâlniri de weekend. Dar de un an, ea a dispărut din viața mea. „Sunt copleșită de muncă, poate data viitoare,” era refrenul ei constant.
