La mijlocul verii, sănătatea mea a început să se deterioreze neașteptat. La 70 de ani, nu mai sunt tânăr. Fiica mea și soțul ei m-au vizitat în acea zi. Dacă nu ar fi observat, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. M-au pus în mașină și m-au dus la spitalul din oraș. Ginerele meu a sunat toți prietenii lui doctori pe drum. La spital
Oricât de mult încerc să o mulțumesc, nu reușesc niciodată. De când mama mea s-a pensionat, se simte singură. Acum, e ca un copil ea însăși.
Fiul ei, Filip, a adus-o la noi, ascunzând adevărul că va rămâne permanent. Pe măsură ce zilele treceau, Violeta realiza tot mai mult că s-ar putea să nu mai plece niciodată.
Am crezut că pensia mea, deși modestă, îmi va permite să trăiesc, dacă nu în lux, măcar fără sărăcie. Îi invidiam și eu, spunând că nu pot
De trei luni încoace, fratele meu, Mihai, mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de deficiențe cognitive severe, uită multe lucruri și îngrijirea ei este incredibil de dificilă. Practic, se comportă ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Soluția cea mai bună pare să fie găsirea unui azil, dar
Am investit mult, vânzându-ne casa și mașina. Nu existau bilete de întoarcere. Desigur, toată lumea și-a gândit mult timp locul de reședință, muncă și școală. Dar
Viața părea lină până când m-am confruntat cu o decizie dificilă: să-mi aduc mama în vârstă în casa noastră. Soțul meu, Adrian, nu a putut accepta acest lucru și a ales să plece, promițând să se întoarcă doar când ea nu va mai fi. În ciuda inimii frânte, nu am putut să-mi abandonez mama, așa că m-am întors către copiii noștri pentru sprijin. Această poveste explorează complexitățile familiei, dragostei și alegerile dificile pe care uneori trebuie să le facem.
