Am fost împreună timp de 40 de ani, dar acum ne vom divorța. Am 64 de ani, iar soțul meu are 70. Credeam că ne merge bine… În noaptea de Revelion, copiii noștri, ca de obicei, și-au lăsat câinele la noi și au plecat să sărbătorească. Soțul meu a decis că, având mult timp liber și fiind plictisit, vrea să viziteze mormintele părinților săi și
Ana s-a căsătorit la vârsta de 22 de ani, dar a trăit cu soțul ei doar șase ani. După aceea, din motive necunoscute mie, a divorțat de el. Aceasta este povestea Anei și a mamei sale, doamna Popescu, și cum a evoluat relația lor de-a lungul anilor.
În ultimul deceniu, soțul meu nu mi-a spus niciodată un cuvânt dur. Desigur, am avut și noi problemele noastre, cea mai mare fiind legată de situația noastră locativă. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce am descoperit în bucătăria soacrei mele.
În ziua în care fiul meu s-a logodit, o cunoșteam pe prietena lui de doar două săptămâni. Sincer, nu mi-a plăcut prea mult. Machiajul ei strident, rochia provocatoare și buzele evident mărite sugerau că nu era genul care să aprecieze munca grea. I-am cunoscut părinții când eram toți la tribunal. Eu și soțul meu tocmai ne mutasem în oraș chiar înainte.
Din compasiune, am lăsat-o pe soacra mea să se mute în casa noastră după ce divorțul a lăsat-o fără adăpost împreună cu fiul ei cel mic. Puțin știam că această decizie ne va da viețile peste cap.
– Nici măcar nu îl cheamă pe nume, referindu-se la el doar ca „tipul tău…” – nimic altceva. Indiferent de câte ori i-am cerut să-l trateze normal, pur și simplu nu vrea.
„Eu și soțul meu am făcut tot posibilul pentru ca singura noastră fiică, Ana, să nu ducă lipsă de nimic. Viața a avut suișuri și coborâșuri, dar mereu am încercat să facem tot ce e mai bun pentru ea. Acum este adultă și nici măcar nu vrea să vorbească cu noi,” povestește doamna Popescu. Când era la școală, o duceam cu mașina
Sigur, îi văd la reuniunile de familie, dar sunt atât de rare încât abia contează. Totul din cauza unei neînțelegeri cu nora mea, care constant
Am fost iubită pentru că ajutam pe toată lumea, nu mă certam niciodată și eram mereu de acord cu ceilalți. Aceste trăsături și obiceiuri, înrădăcinate din copilărie, m-au urmat în viața de adult. Acum, încerc să-mi trăiesc propria viață, dar este mai greu decât mi-am imaginat vreodată.
Întotdeauna am visat să am o familie mare, dar am fost binecuvântată doar cu un fiu. Am lucrat ca profesoară timp de 30 de ani, iar și acum, elevii mei ocupă un loc special în inima mea. Dar când vine vorba de propriul meu nepot, sunt lăsată pe margine.
Ani de zile nu am avut curajul să plec în străinătate pentru muncă. A fost ideea soacrei mele. Eram într-o situație dificilă, așa că am decis să plec. Lucrez în Italia de 16 ani acum. Eu și fostul meu soț ne-am căsătorit când eram foarte tineri—aveam doar 19 ani. Tocmai terminasem școala de asistente medicale. Părinții mei, desigur, voiau să continui studiile, dar
De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu propriile lor vieți. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
