Viața mea se împarte între grija pentru cei patru copii ai mei, lipsurile financiare și criticile constante ale mamei. Încerc să țin familia unită în București, dar diferențele dintre generații și așteptările nerealiste ne aduc zilnic în pragul conflictului. În liniștea nopții, mă întreb dacă sunt cu adevărat o mamă bună.
Într-o seară geroasă de decembrie, am ajuns la limita disperării și am făcut o alegere care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Povestea mea este despre lupta cu sărăcia, rușinea și speranța, dar mai ales despre ce înseamnă să fii om când nu mai ai nimic. Mă numesc Mariana Popescu, sunt mamă a trei copii și trăiesc în Ferentari.
Sunt Ivana și viața mea s-a prăbușit când, la șase luni după moartea părinților, la ușă a apărut un frate vitreg despre care nu știam nimic. Într-o clipă am pierdut casa, siguranța și încrederea în dreptate, iar secretele de familie și răceala birocrației m-au împins spre marginea disperării. Am rămas singură, luptând cu sentimentul de trădare și întrebarea cine sunt eu acum, când nu mai am nimic.
Într-o seară rece de toamnă, sora mea, Irina, mi-a dat un ultimatum: să vindem casa părinților sau să ne despărțim ca familie. Povestea mea explorează lupta dintre amintiri, răni vechi și nevoia de a merge mai departe, pe fundalul unei Românii în care casele bătrânești sunt adesea ultimele legături cu trecutul. Între certuri, regrete și speranțe, încerc să găsesc răspunsul la întrebarea: ce înseamnă, cu adevărat, să fii familie?
Într-o seară rece de februarie, am auzit din nou bătăi timide în ușa noastră. Era Ana, vecina de doar șapte ani, cu ochii mari și obrajii supți. Povestea mea e despre cum am încercat să-i ajut pe ea și pe mama ei să găsească puțină liniște, într-un bloc în care sărăcia și alcoolul păreau să fie stăpânii necruțători.
