Nu pot înțelege de ce fiul meu și soția lui au decis să aibă un copil în acest moment al vieții lor. Este clar că carierele lor sunt în centrul atenției, lăsând creșterea copilului lor în totalitate pe seama unei bone. Înțeleg, munca este importantă, mai ales când contribui pozitiv la societate. Dar întrebarea mea rămâne: de ce să aduci un copil pe lume dacă nu vei fi acolo pentru el?
Realitatea este că nu își pot împărți nepoata și spun constant lucruri dureroase fetiței de 5 ani pentru a o întoarce una împotriva celeilalte. Când am ajuns la capătul răbdării, am decis să iau măsuri.
– Mamă, nu mai pot continua așa. Am propria mea familie de care trebuie să am grijă.
După ce copiii mei s-au mutat și și-au întemeiat propriile familii, m-am trezit trăind singură. La început, am acceptat acest lucru ca pe o parte normală a vieții, dar apoi lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.
Când soțul surorii mele a părăsit-o, eram pe punctul de a începe un nou capitol în viața mea. Îmi amintesc cum am vizitat-o pe mama, care privea absentă pe fereastră. „Ion a depus actele de divorț. Trebuie să ne asigurăm că plătește pensia alimentară, altfel Ana nu se va descurca singură.” Nu a menționat nimic despre nunta mea care urma să aibă loc.
Ea și fratele ei se îndepărtaseră în ultima vreme, fiecare fiind absorbit de propriile vieți și griji. „Pleacă de aici!” a strigat Andrei imediat ce
– „Tocmai m-am întors de la biroul avocatului, am finalizat testamentul!” După ce a făcut o pauză pentru a savura surpriza și curiozitatea prietenelor sale, a continuat: „Am decis să rezolv totul acum pentru că mai târziu, toată lumea va spune…”
O luptă necruțătoare pentru a demonstra cine este mai bun, mai rapid și mai eficient. Când eram copil, de ziua mea de șapte ani, bunica ne-a dăruit amândurora biciclete identice.
Mama mea și-a dedicat întreaga viață creșterii mele și nu s-a gândit niciodată să se recăsătorească. Sincer, am acceptat plecarea tatălui meu cu calm. Dar acum, după ani de zile, vrea să revină în viața mea și nu sunt sigur cum să gestionez situația.
„Nu am vorbit cu tata de patru luni,” spune Ioana, în vârstă de treizeci și opt de ani. „L-am blocat peste tot, l-am pus pe lista neagră și, cel mai important, am încetat să-l mai ajut financiar… Acum îi plătesc doar chiria și o dată pe lună îi comand alimente de bază precum orez, ulei de gătit și zahăr. Atât. Trebuie să plătească singur pentru restul.”
Bunul ei simț părea să dispară de fiecare dată când venea vorba de ce spuneau oamenii. Această trăsătură a ei m-a frustrat, ofensat și descurajat mereu să mă deschid față de ea.
„Nu știu ce să fac!” oftează cu tristețe doamna Popescu, în vârstă de șaizeci de ani. „Fiul meu este mereu de partea soției sale! Indiferent ce spun, el o susține pe ea. ‘Mamă,’ îmi spune, ‘nu-ți face griji, Andreea știe ce face, nu e proastă…’ El crede că Andreea are mereu dreptate! Chiar și atunci când greșește…”
