După ce a suferit un accident vascular cerebral, starea ei era departe de a fi bună. Era adesea într-o stare proastă, certându-și constant fiica pentru că făcea totul greșit. Cu toate acestea, Emilia a rezistat.
O soacră insistă că copiii trebuie crescuți cu disciplină pentru a evita să devină răsfățați. Eu și soțul meu, părinți a doi copii, ne aflăm la o răscruce de drumuri.
Vrea să fie prietena mea, mă sună constant. Dar nu pot uita cum, acum trei ani, m-a dat afară cu copilul meu.
Toată lumea, fără excepție, îmi spune cât de rușinos este să-mi arunc propria fiică și familia ei în stradă. Și în timpul sărbătorilor, nici mai mult, nici mai puțin. Este adevărat.
Ea a fost mereu favorita, cea mai mică fiică, răsfățată de părinții noștri. Profesorii din școală îi preziceau un viitor strălucit, posibil ca actriță sau model, lăudându-i constant talentele. Dar viața avea alte planuri.
Mama mea m-a avertizat întotdeauna că a trăi cu familia soțului poate fi o rețetă pentru dezastru. Am crezut că pot face față, dar m-am înșelat. În ciuda eforturilor mele, lucrurile au luat o întorsătură nefericită după ce socrul meu a decedat. Iată povestea mea despre cum totul s-a destrămat.
Soțul meu nu este nici el mulțumit de ei. Problema este că sora lui, Elena, a avut o aventură. Ea a născut o fetiță birasială, iar acum încearcă să dea vina pe alții.
Sunt deosebit de mândră că am crescut-o singură. Tatăl ei, soțul meu, ne-a părăsit când era doar un bebeluș. Nu a fost cea mai ușoară călătorie.
Fratele meu și cu mine am moștenit casa bunicii noastre. Înainte să treacă în neființă, ea a făcut un testament, iar după înmormântare, avocatul ne-a informat despre coproprietatea noastră asupra casei cu trei dormitoare.
Sunt epuizată de a face totul singură—copiii mei adulți nici măcar nu mă menționează. I-am avertizat: fie încep să mă ajute, fie voi vinde toate bunurile și voi plăti pentru un sejur într-un azil de bătrâni. Eu și soțul meu ne-am dedicat viața creșterii fiului și fiicei noastre. Le-am oferit tot ce am putut, dar acum par să mă fi uitat.
Copiii noștri iau lecții de înot de când erau mici, deoarece în fiecare vară ne petrecem vacanțele la mare. În oraș, participă la cursuri de înot de câteva ori pe săptămână. Dar când am decis să construim o piscină în curtea noastră, acest lucru a dus la conflicte neașteptate cu vecinii noștri.
În copilărie, am trăit într-un mediu plin de neglijență emoțională. Părinții mei erau stricți și distanți, niciodată nu arătau afecțiune. Tatăl meu era mereu la muncă, iar mama nu simțea nevoia să mă îmbrățișeze sau să mă consoleze. Acum, la doi ani după ce am moștenit casa bunicii, mama refuză să mi-o predea și continuă să colecteze chiria.
