Am crezut că a locui cu verișoara mea va fi o binecuvântare. Acum mă întreb dacă nu a fost cea mai mare greșeală a vieții mele…

— Nu mai pot, Anca! Nu mai pot să strâng după tine în fiecare zi! Ți-am spus de atâtea ori să nu mai lași vasele nespălate, să nu mai aduci prieteni acasă fără să mă anunți!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de aburii anilor. Mă uitam la ea, cu ochii umezi de furie și oboseală, în timp ce Anca, cu părul prins neglijent într-un coc, își verifica telefonul, de parcă nici nu mă auzea.
— Ești prea stresată, Maria, serios. Dacă nu-ți convine, pot să plec, mi-a răspuns ea, ridicând din umeri, fără să mă privească.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu așa îmi imaginasem viața împreună. Când am acceptat să ne mutăm în apartamentul moștenit de la bunica, eram sigură că va fi o soluție bună pentru amândouă. Eu, proaspăt ieșită dintr-o relație toxică, cu salariul meu de profesoară abia ajungând pentru chirie și facturi, iar ea, studentă la Arte, mereu cu banii pe minus, visând la Paris și la expoziții, dar trăind din banii părinților de la țară.
La început, totul părea promițător. Ne-am făcut planuri, am râs, am gătit împreună, am redecorat camera ei cu postere colorate și luminițe. Îmi amintesc cum, într-o seară, am stat pe balcon, cu două pahare de vin ieftin, și ne-am jurat că nimic nu ne va despărți, că suntem mai mult decât verișoare, suntem surori.
Dar realitatea a venit repede peste noi, ca o ploaie rece de toamnă. Anca nu avea niciun program. Se trezea la prânz, lăsa hainele împrăștiate prin casă, aducea prieteni gălăgioși, fuma pe ascuns în baie și, cel mai rău, nu plătea niciodată la timp partea ei de întreținere.
— Maria, nu am acum, îți dau săptămâna viitoare, promitea ea, dar săptămâna viitoare nu venea niciodată.
Am început să mă simt ca o mamă frustrată, nu ca o verișoară. Îi lăsam bilețele pe frigider, îi trimiteam mesaje, încercam să vorbesc calm, dar totul era în zadar. Într-o zi, am găsit-o plângând în camera ei, cu capul pe birou, înconjurată de schițe și cărți.
— Ce s-a întâmplat, Anca? am întrebat, uitând pentru o clipă de supărările mele.
— Nu pot, Maria… Nu pot să termin proiectul ăsta, nu pot să fac nimic bine. Nici măcar să trăiesc cu tine nu pot, a spus ea, printre suspine.
M-am așezat lângă ea și am încercat să o liniștesc. Am vorbit ore întregi despre visele noastre, despre cât de greu e să fii tânăr în România, despre părinții noștri care nu ne înțeleg, despre fricile noastre. Pentru o clipă, am simțit că ne-am regăsit.
Dar a doua zi, totul a revenit la vechiul haos. Facturile se adunau, frigiderul era gol, iar eu mă simțeam tot mai singură, deși nu eram singură. Într-o seară, după ce am venit obosită de la școală, am găsit-o pe Anca cu încă trei prieteni, râzând și ascultând muzică tare.
— Anca, te rog, am nevoie de liniște! Am de corectat lucrări!
— Nu te mai plânge atâta, Maria! Viața nu e doar muncă și reguli!
Am izbucnit în plâns. M-am închis în baie și am stat acolo o oră, ascultându-i râzând dincolo de ușă. Mă simțeam invizibilă în propria casă.
A doua zi, am sunat-o pe mama.
— Mamă, nu mai pot. Nu știu ce să fac cu Anca. Parcă nu mai e aceeași persoană.
— Maria, ești prea bună. Poate că trebuie să-i spui clar că nu se mai poate așa.
Am încercat. Am avut o discuție serioasă cu Anca. I-am spus că nu mai pot continua așa, că trebuie să-și asume responsabilitățile, că nu pot să fiu mereu eu cea care repară totul.
— Dacă nu-ți convine, pot să plec, mi-a spus din nou, dar de data asta vocea ei era mai stinsă.
— Nu vreau să pleci, Anca. Vreau doar să fim o echipă.
— Poate că nu suntem făcute să trăim împreună, Maria. Poate că sângele nu e de ajuns.
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă. În seara aceea, am stat pe balcon, singură, cu un pahar de vin, privind luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit, dacă nu cumva am sacrificat prea mult din liniștea mea pentru o relație care nu mai funcționa.
După câteva săptămâni, Anca a decis să se mute la o prietenă. Am rămas singură în apartament, cu liniștea pe care mi-o doream, dar și cu un gol imens în suflet. Mă uitam la camera ei goală și mă întrebam dacă nu cumva am pierdut ceva mai important decât câțiva lei economisiți.
Oare merită să sacrificăm liniștea noastră pentru familie? Sau, uneori, e mai bine să ne alegem propria pace, chiar dacă asta înseamnă să fim singuri?