Nu Mai Pot! Fă-o Să Tacă! – Ultimatumul Soacrei și O Zi Care Mi-a Schimbat Viața

— De ce urlă fata asta așa? Nu mai pot, mă doare capul de mor!
Vocea soacrei mele, Elisabeta, răsună ca un tunet în sufrageria mică, unde încerc să-mi liniștesc fetița, Mara, care plânge neîncetat de aproape două ore. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața, dar simt că ziua asta nu se va mai termina niciodată.
— E bolnavă, ce vrei să fac? îi răspund, încercând să-mi ascund disperarea. Mara are febră, nasul îi curge, iar ochii ei mari și umezi mă privesc cu o rugăminte mută.
Elisabeta oftează teatral și se așază pe canapea, frecându-și tâmplele.
— Nu pot să stau în casa asta cu urletele astea! Fă ceva, Irina, că nu mai rezist!
Simt cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Vlad, e la serviciu, iar eu sunt singură între două focuri: Mara, care are nevoie de mine, și Elisabeta, care nu suportă niciun zgomot.
Încerc să o legăn pe Mara, dar plânsul ei devine și mai ascuțit. Îmi vine să plâng și eu, dar nu pot. Trebuie să fiu puternică.
— Poate îi dai niște ceai, zice Elisabeta, ridicându-se brusc. Sau, nu știu, scoate-o afară, poate se liniștește.
— Nu pot să o scot afară, are febră! îi răspund, simțind cum vocea îmi tremură.
— Atunci fă-i ceva! Eu nu mai pot, mă doare capul de la atâta gălăgie!
Mă uit la ea și nu-mi vine să cred cât de puțină empatie poate avea. E mama lui Vlad, dar niciodată nu s-a purtat cu mine ca o mamă. Mereu a găsit ceva de reproșat: că nu gătesc destul de bine, că nu țin casa destul de curată, că nu știu să cresc un copil.
Mă duc în dormitor cu Mara în brațe, încercând să o liniștesc. Îi cânt încet, îi șterg fruntea cu un prosop umed, dar plânsul nu se oprește. Îmi simt ochii arzând de oboseală și frustrare.
— Irina! strigă Elisabeta din sufragerie. Nu vrei să-i dai un paracetamol?
— I-am dat deja, îi răspund, dar nu cred că mă aude.
Mă așez pe marginea patului, cu Mara în brațe, și mă gândesc la toate momentele în care am simțit că nu sunt suficient de bună. Când am născut-o pe Mara, Elisabeta a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, a venit să mă supravegheze, să-mi spună ce fac greșit.
Îmi amintesc prima noapte acasă cu Mara. Nu știam cum să o țin în brațe, cum să o alăptez. Elisabeta mi-a spus atunci:
— Nu te pricepi deloc, Irina. Noroc că sunt eu aici, altfel nu știu ce s-ar alege de copilul ăsta.
De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Între dorința de a fi o mamă bună și nevoia de a-i demonstra Elisabetei că mă descurc.
Mara plânge și mai tare. Îi simt respirația fierbinte pe gâtul meu. Îmi vine să urlu, dar mă abțin.
— Irina, nu vrei să chemi doctorul? strigă din nou Elisabeta.
— Dacă nu se liniștește, o să sun, îi răspund, dar știu că nu e nimic grav. E doar o răceală, una dintre multele pe care le va avea în viață.
Telefonul sună. E Vlad.
— Ce faceți? întreabă el, cu voce obosită.
— Mara plânge de două ore, iar mama ta nu mai suportă.
— Of, Irina, încearcă să te înțelegi cu ea, te rog. Știi cum e mama…
— Da, știu.
Închid telefonul și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Mara se uită la mine și, pentru o clipă, tace. Îi șterg nasul și îi sărut fruntea.
— O să fie bine, puiule, îi șoptesc.
În sufragerie, aud cum Elisabeta vorbește la telefon cu sora ei:
— Nu mai pot, Marioara, fata asta nu știe să fie mamă. Copilul urlă de două ore, iar ea nu face nimic!
Mă simt mică, neputincioasă. Mă gândesc la mama mea, care a murit când eu aveam doar 16 ani. Ea m-ar fi înțeles. M-ar fi ținut în brațe și mi-ar fi spus că sunt o mamă bună.
Mă ridic, cu Mara în brațe, și mă duc în sufragerie.
— Elisabeta, te rog, dacă nu poți să suporți, du-te la tine în cameră. Eu fac tot ce pot.
Se uită la mine, surprinsă de tonul meu.
— Nu-mi vorbi așa, Irina! Eu vreau doar să ajut!
— Atunci ajută-mă să am puțină liniște, te rog.
Pentru prima dată, tace. Se ridică și pleacă în camera ei, trântind ușa.
Rămân singură cu Mara, care, obosită, adoarme în brațele mele. O privesc și simt cum liniștea se așterne, în sfârșit, peste casa noastră.
Mă gândesc la toate mamele care trec prin asta: judecate, neînțelese, puse la zid de propriii lor apropiați. Oare cât de greu e să fii mamă în România, când toată lumea știe mai bine decât tine ce e mai bine pentru copilul tău?
Mă uit la Mara și îmi șterg lacrimile.
— Oare voi fi vreodată suficientă pentru ea? Pentru mine? Pentru toți ceilalți?