I-am spus doamnei Maria că nu mai pot fi slujitoare: Adevărul pe care l-am ascuns prea mult timp

— Nu mai pot, doamnă Maria. Nu mai pot! se aude glasul meu, spart de oboseală, umplând holul întunecat dintre apartamentele noastre de la etajul doi. E vineri, la apus, iar mirosul de ciorbă arde de la mine din bucătărie se amestecă cu cel de pudră veche, rămas din copilăria nepoților doamnei Maria. Simt cum mâinile îmi tremură pe sacoșele grele, pline de medicamente și fructe. Doamna Maria se oprește, sprijinită în bastonul ei de lemn, cu sprâncenele strânse laolaltă. Știu deja ce urmează: tăcerea apăsătoare urmată de privirea aceea, acuzatoare și totodată rănită. — Așa, Lenuța dragă, deci tu nu mai poți? Pe cine să mai am eu dacă nici pe tine? Ivona stă la București, nici nu-i pasă, lumea s-a schimbat… și eu ce fac? Vreau să țip „Nu sunt copilul dumitale!”, dar glasul mi se stinge. Privesc pe geam — orașul nostru de provincie, cu blocurile lui coșcovite și sirenele vagi de la combinat, pare nemișcat, ca întotdeauna. În mine însă clocotește ceva ce țin ascuns de prea mulți ani: furia, rușinea și, cel mai dureros, vinovăția de a spune „nu” unei bătrâne pe care am ajuns să o iubesc și să o urăsc în același timp.

Nu-mi amintesc când am început să-i car lumina de la magazin, să-i bat covoare, să merg la doctor la locul ei când n-avea cine, să doz medicația, să-i fac supă. Cred că a început pe nesimțite, o favoare mică, o tură la farmacie, apoi alta și tot mai multe. Vecinii au început să șușotească de mult: „Lenuța ar putea să-i fie fată, nu doar vecină!”. Chiar și mama râdea amar: „Ți-ai mai găsit tu un suflet pierdut de îngrijit.” Dar n-a văzut nimeni cât mă costă. Ore în bancă, cu catalogul pe genunchi, cu gândul la iaurtul de la doamna Maria sau la orele de matematică ale fetei mele. Soțul meu, Dănuț, mă urmărea uneori cu privirea, coborând scările; îi citeam nemulțumirea. — Nu putem avea și noi o seară liniștită, Lenule? N-am văzut un film cap-coadă de luni bune… Fata noastră, Mara, mă întreba seara târziu, cu voce subțire: — Mami, tu ești și mama altora?

Mi-am spus mereu: „data viitoare refuz, data viitoare nu mai accept” — și totuși, mereu ridicam receptorul, mereu deschideam ușa. „Lenuța, ai putea să îmi iei calmantele?”. „Lenuța, se rupe sufletul în mine dacă nu îmi citești un pic din ziar!”. Când intram la ea, mă privea uneori cu drag, alteori cu severitate: — Măcar am și eu cu cine vorbi, zicea doamna Maria. „Și tu o să fii bătrână, să nu uiți!”

Dar astăzi, când curierul nu i-a adus pachetul și eu alergam de la școală cu mâinile pline între farmacie, piață și mini-market, simțeam că mă sufoc. Mara m-a sunat plângând că și-a pierdut câinele de pluș, iar eu, în timp ce-l căutam printre rafturi cu o mână și îi cumpăram piersici doamnei Maria cu cealaltă, am simțit că mă prăbușesc. Pe trotuar, cu plasa aproape desfăcută, lacrimile mele s-au amestecat cu ploaia. „Nu mai pot trăi în felii de viață. Nu mai pot trăi în bucățile altora.”

Am bătut la ușa doamnei Maria, încă tremurând, cu inima bubuind în piept. „Doamnă Maria, iertați-mă, dar nu mai pot să vă fiu mereu la dispoziție. Nu mai am timp nici pentru Mara, nici pentru Dănuț, nici pentru mine”. Ea a părut să nu înțeleagă. A clătinat ușor din cap: — Și eu să mor aici ca un câine, leneșo? O să vezi cum e să fii singură! Atunci am izbucnit: — Și eu sunt singură, doamnă Maria! Sunt singură în fiecare zi, prinsă între a nu supăra pe nimeni și a nu uita cine sunt! Mi-am băgat fața în palme, am simțit rușine și descătușare. Ea nu a spus nimic. Am închis ușa încet, simțind că mi-e milă, dar și că respir pentru prima dată după mult timp.

Seara, Dănuț mi-a pus mâna pe umăr, Mara a adormit cu capul pe mine și am simțit cum, în eclipsa tuturor lucrurilor de care cred că fugeam, mi-am găsit totuși locul. Îi aud uneori pașii doamnei Maria pe hol, un zgomot surd al regretului sau poate al iertării. În noaptea aceea am plâns și am râs pe rând, pentru că nu știam: când putem spune „nu” fără să fim suflete rele? Și de ce e atât de greu ca o femeie să-și ceară propriul timp, să ceară ajutor cu blândețe, să stăvilească vina, să respire fără să simtă că trădează?

Poate că azi am ales să mă pun pentru o clipă mai presus de ceilalți. Poate că am greșit. Dar câtă vreme sufletul meu e frânt și inima mi-e împărțită în prea multe părți din care toată lumea cere o bucată, cine mai sunt eu? Mi-e frică, dar trebuie să învăț să-mi apăr granițele — să pot dărui, dar fără să mă pierd. Ce înseamnă cu adevărat să fii o femeie bună? Poți, oare, să fii de ajuns pentru ceilalți fără să te golești pe dinăuntru?