O cină liniștită care s-a transformat într-un coșmar – când prietenia nu mai are limite

– De ce ai adus-o pe Ramona fără să mă întrebi înainte? am întrebat cu o voce abia stăpânită, amestecată cu frustrare și neîncredere. Marius s-a oprit în prag, cu două sticle în mână și ochii scurt plecați în pământ. Ramona, care abia ne cunoștea și era celebră pentru faptul că niciodată nu știa când să se oprească din glumit pe seama altora, deja râdea zgomotos și dădea noroc cu Ana la bucătărie, de parcă ar fi fost la ea acasă. Mesele noastre erau – sau ar fi trebuit să fie – oaza mea de liniște, locul unde, măcar de câteva ori pe an, mă puteam simți eu însămi, înconjurată de prietenii mei adevărați.