Copiii vor să ne vândem casa pentru banii lor, dar noi nu putem renunța la tot ce am construit

— Tata, nu mai ești tu în stare să cureți curtea aia, nici să urci scările! Pentru numele lui Dumnezeu, fii realist!

Vocea Marei răsuna în toată bucătăria. Marius stătea lângă ea, cu brațele încrucișate, tăcut. Mă uitam la ei și simțeam cum ceva se rupe în mine.

— Vrem să vindem casa, mamă. E o zonă bună acum. Iei un apartament în oraș, la parter, mai liniștit. Banii care rămân ne ajută pe noi să ne stabilizăm.

Am lăsat cana pe masă. Mâinile îmi tremurau.

— Aceasta e casa noastră, am zis încet. Aici am ridicat fiecare perete. Aici a crescut Mara. Aici a făcut Marius primii lui pași.

— Mamă, tata e bolnav. Tu abia te mai miști. Curtea aia e un cimitir de buruieni. Nu mai e practic.

M-am uitat la Marius. Nu mă privea în ochi.

— Tu ce zici, Mari?

A tușit. S-a uitat în podea.

— Zic că… poate are sens să ascultăm. Doar de un apartament. Nu te lăsăm pe stradă.

L-am simțit pe Pavel lângă mine. Nu zicea nimic. Știa ce înseamnă casa asta pentru noi. Doar că acum, la 65 de ani, cu genunchii ăia plini de osteoartrită, abia mai urca scările.

— Voi ați uitat, am zis. Voi ați uitat că am trăit într-un garsonieră de bloc, în Pantelimon, când v-ați născut. Am stat cinci ani fără calorifer, cu soba aia pe lemne. Tata lucra noaptea la uzina. Eu spălam haine la alți oameni ca să vă pot cumpăra ghiozdane.

Mara a dat ochii peste cap.

— Iar începi cu povestea asta. De fiecare dată. Nu e vorba de trecut, e vorba de acum.

— Ba e vorbă de tot, am zis. E vorbă de tot ce am construit.

Pavel s-a ridicat. S-a dus la fereastră. A stat acolo mult timp.

— Copii, a zis el fără să se întoarcă. Noi nu vindem casa.

Mara a lovit cu palma în masă.

— Atunci nu mai veniți la mine să vă plângeți că nu aveți bani de medicamente! Gata! M-am săturat să vă sacrific viața pentru un petec de pământ!

A ieșit. Ușa s-a trântit. Marius a rămas. S-a așezat lângă mine. Mi-a pus mâna pe umăr.

— Mamă, nu vrem să vă facem rău. Dar gândiți-vă. Cine are grijă de voi iarna, când zăpada aia… Cine curăță curtea? Cine vă duce la doctor?

— Eu, a zis Pavel de la fereastră. Până când pot, eu.

Marius a clătinat din cap.

— Tata, tu abia te miști.

A plecat și el. Am rămas noi doi. Pavel a venit lângă mine. Mi-a luat mâna.

— Nu plânge, Silvio.

— Nu plâng pentru casă, Pavle. Plâng pentru ei. Când au devenit atât de… străini?

A stat. A stat mult. Apoi a zis:

— Poate au dreptate. Poate nu mai putem.

L-am privit.

— Tu vrei să vindem?

— Nu. Dar vreau să fim aproape de ei. Iar ei… se depărtează.

Am stat în tăcere. Afară, în curte, mărul pe care-l plantase Pavel când s-a născut Marius avea fructe. Mara ura merele. Nu le-a plăcut niciodată.

M-am gândit: oare copiii noștri ne iubesc mai puțin pentru că nu le putem oferi ce vor? Sau noi suntem cei care nu mai putem lăsa din ce am construit?

Dacă ați fi în locul meu, ați vinde totul pentru pacea familiei, sau v-ați ține de singurul lucru care vă mai dă senzația că ați însemnat ceva în viața asta?