Am ales să-mi salvez viața și mi-am trădat familia. A fost egoism sau instinct de supraviețuire?
„Tu alegi mereu, mereu, mereu necazurile lor în locul nostru!”
Vocea lui Marian a spart tăcerea din bucătărie. M-am oprit cu cana de cafea în mână. Tremura.
„Marian, te rog…”
„Nu te rog eu. Am ajuns la capăt, Alina. Nu mai pot.” S-a sprijinit de masă și s-a uitat în podea. „Anul ăsta am amânat iar să facem un copil. Pentru că… ce era? A, da. Petrică avea iar nevoie de bani. Și tu i-ai dat.”
Am vrut să zic ceva. Nu mi-a dat timp.
„Tata tău te sună plângând, tu te bagi. Petrică se împiedică de propriile picioare, tu îl achi. Eu stau și privesc cum ne consumăm viața pentru oamenii ăștia care nu vor niciodată să se schimbe.”
Era roșu la față. Nu țipa. Asta era mai rău. Vorbea calm, dar cu o voce care tăia ca briciul.
„Vrei un copil sau nu?” m-a întrebat deodată.
„Bineînțeles că vreau.”
„Atunci de ce banii noștri merg la nepoții tăi? De ce tu alergi la Sibiu de fiecare dată când Iancu, aia a lui Petrică, dă din colț în colț?”
Am tăcut. Pentru că avea dreptate. Și uram că avea dreptate.
E fratele meu. Dar e un om care nu se prinde niciodată. De la douăzeci de ani, Petrică a tot „găsit” variante. Afaceri care nu durau. Femei care plecau. Copii pe care îi făcea și apoi nu putea să-i crească. Tata mereu găsea o scuză. „E băiat, își găsește el drumul.” Iar drumul lui Petrică trecea mereu prin portofelul meu.
Tata nu cerea niciodată direct. O fătea pe ocolite.
„Alina, te deranjez? Să știi că nu e grav, dar…”
Și eu știam ce urmează. Că Petrică a rămas fără bani. Că copiii au nevoie de haine. Că Iancu a plecat din nou și cineva trebuie să se ocupe de ei. Și acel cineva eram mereu eu.
De ce? Pentru că eu „le-am făcut un rost”. Eu sunt „cea cu capul pe umeri”. Eu am un serviciu bun, un bărbat stabil, o viață care arată normal. Și în mentalitatea tatălui meu, asta însemna că datoria mea era să trag după mine toată familia.
Marian a pus cheile pe masă.
„Mă duc la mama câteva zile. Am nevoie să gândesc.”
„Marian…”
„Nu acum, Alina. Te rog.”
Ușa s-a închis. Am rămas singură cu cafeaua rece. Mâinile îmi tremurau.
A doua zi m-a sunat tata.
„Alina, uite ce e. Petrică a avut o problemă cu mașina aia pe care a luat-o la leasing. Trebuie două mii. Tu poți să ajuți, doar știi că el…”
„Tată, nu mai pot.”
S-a făcut liniște. Apoi a venit vocea aia. Rece. Dezamăgită.
„Cum adică nu poți? Frații tăi au nevoie de tine. Copiii lui Petrică sunt sângele tău.”
„Și eu sunt sângele tău. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni ce simt. Ce vreau.”
„Alina, nu mai fi egoistă. Când ai avea copii tăi, ai înțelege.”
M-am blocat. A zis-o ca pe o lamă de cuțit. Fără să știe. Sau poate știa exact ce spune.
„Tată, Marian a plecat de acasă.”
„Și? Ți-l iei înapoi. Bărbatul bea o bere, îi trece. Dar copiii lui Petrică nu au pe nimeni.”
Am închis. Pur și simplu am apăsat pe buton. Prima dată în treizeci și doi de ani.
M-am așezat pe podea și am plâns. Nu pentru Petrică. Nu pentru tata. Pentru mine. Pentru femeia care a fost mereu o rezervă de urgență pentru toți, dar care nu a avut curajul să spună „nu” până acum.
Marian a venit după trei zile. Arăta obosit. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și m-a privit lung.
„Te vreau pe tine. Pe noi. Fără Sibiu, fără telefonul ăla care sună mereu cu o nenorocire nouă.”
„Și dacă tata nu mă lasă?”
„Alina, e om mare. Tu alegi. Viața ta sau viața lui.”
Am stat o săptămână întreagă pe gânduri. M-am uitat la apartamentul nostru. La locurile de unde am plecat. La oamenii care mereu îmi spuneau „sărăcuța de tine, ce greu ai”. Dar nimeni nu mi-a zis „oprește-te”.
Marian găsise o ofertă de muncă la Cluj. Mi-a arătat-o fără să comenteze. A lăsat-o pe masă, lângă cheile pe care le pusese el când plecase.
„Dacă vrei, trimitem CV-ul. Dacă nu, rămânem aici.”
Am trimis CV-ul. Am primit interviul. Am primit postul.
Când i-am spus tatălui meu, s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat o țară întreagă.
„Pleci? Și cu Petrică cine rămâne? Copiii lui?”
„Copiii lui sunt responsabilitatea lui, tată. Nu a mea.”
„Ești sora lui. Asta nu înseamnă nimic?”
„Înseamnă că l-am ajutat de o sută de ori. Și de o sută de ori a căzut la loc. Nu mai pot să cad cu el.”
A încercat să mă facă să mă simt vinovată. A folosit tot. Copiii. Sângele. Mama, care „s-ar întoarce în mormânt”. Dar de data asta nu a funcționat. Poate pentru că eram prea epuizată ca să mai simt vinovăție. Sau poate pentru că, pentru prima dată, voiam altceva mai mult decât voiam aprobarea lui.
Am mutat la Cluj în octombrie. Apartamentul era mic, dar era al nostru. Fără telefon care suna la șase dimineața. Fără „Alina, fă ceva”. Fără sentimentul că viața mea e o filială a problemelor altora.
Marian a adus cutiile. A pus televizorul pe podea, pentru că nu aveam dulap. A deschis o bere. S-a uitat la mine.
„E bine?”
„E bine.”
Nu a fost ușor. Tata nu mi-a vorbit două luni. Petrică a sunat de două ori, am răspuns scurt. Iancu a dat un mesaj lung, plin de reproșuri. L-am citit și l-am șters.
Dar într-o seară de noiembrie, Marian a venit acasă cu un test de sarcină. Îl ținuse în geantă toată ziua.
„Cred că e momentul”, a zis simplu.
Am făcut testul în baia nouă, pe marginea căzii, cu inima în gât. Două linii. Am plâns din nou. Dar de data asta, erau lacrimile alea care te repară, nu care te sparg.
Acum, când mă uit înapoi, mă întreb dacă am fost o fiică rea. Dacă a fost egoism sau instinct de supraviețuire. Și mă mai întreb ceva, ce poate nu o să aflu niciodată cu adevărat: când iubești pe cineva până te pierzi pe tine, iubirea aia mai are vreun sens?