Am rămas singură lângă sarmalele de pe foc, când cei trei copii ai mei mi-au spus că de Crăciun „nu pot ajunge”
„Mamă, ți-am zis, nu pot anul ăsta. Avem rezervare la munte.”
Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu lingura de lemn în mână, deasupra oalei cu ceapă călită. În bucătărie mirosea a sarmale, a foi de dafin și a iarnă. Afară ningea mărunt. Înăuntru, ceva în mine s-a rupt atât de urât, încât primul meu gând n-a fost să răspund, ci să mă uit la scaunele de la masă. Șase scaune. Mereu le-am păstrat pe toate.
„Cum adică la munte, Vlad?” am întrebat încet. „De Crăciun?”
A oftat, grăbit, cum oftează oamenii când simt că-i încurci.
„Mamă, doar nu rămânem copii toată viața. Și Elena a făcut planurile din timp.”
Elena. Mereu Elena. N-am nimic cu fata, Doamne ferește, dar în clipa aia am simțit că nu mai sunt mamă, sunt doar o obligație de bifat între două rezervări și un story pe internet.
N-am apucat să închid bine, că a sunat Sorina pe video. Am crezut, proasta de mine, că ea măcar o să zică: „Lasă, mamă, vin eu.” Dar Sorina zâmbea dintr-o bucătărie străină, cu un brad împodobit în spate și cu un halat pufos pe ea.
„Mamă, să nu te superi, da? Noi facem la socri anul ăsta. Că și anul trecut am fost la tine și… na, trebuie împărțit.”
„Anul trecut ai stat o zi și jumătate, Sorina.”
„Păi și? Am venit.”
Am tăcut. Ce să-i spun? Că eu am stat ani întregi pentru ea? Că am făcut naveta pe întuneric, cu cizmele ude, numai ca să-i plătesc chiria la facultate în Cluj? Că în iarna în care ea avea examen, eu dormeam îmbrăcată, să nu pornesc căldura prea tare, să ne ajungă banii?
Când a închis și ea, am sunat-o pe mezina, pe Teodora. Nici n-a răspuns din prima. Mi-a dat mesaj.
„Sunt în ședință. Te sun eu.”
M-a sunat după o oră.
„Mamă, chiar voiam să-ți spun… eu de Crăciun plec la Brașov cu niște prieteni.”
Am râs. Un râs prost, gol. De-ăla care te sperie și pe tine când îl auzi.
„Sigur. Plecați toți. Să nu vă încurcați de mine.”
„Iar dramatizezi…”
Asta m-a ars cel mai tare. Nu că nu veneau. Ci că durerea mea li se părea teatru.
Am închis fără să-i mai spun nimic.
În seara aia am stat pe marginea patului, cu mâinile în poală, și m-am uitat la peretele din față până s-a întunecat de tot. Am 58 de ani. Sunt văduvă de 14. Când a murit Ilie, Vlad avea 20 de ani, Sorina 17 și Teodora doar 12. Din ziua aia n-am mai fost femeie, am fost motor. Am fost bani, mâncare, taxe, culegeri, drumuri la meditații, pachete, rate, soluții. Am vândut verigheta mea ca să-i cumpăr lui Vlad un laptop în anul doi. Am cusut nopți întregi pentru un atelier, pe lângă serviciul de la magazin, ca să-i trimit Sorinei bani de cămin. Când Teodora a vrut la liceu în oraș, i-am zis da, deși știam că o să mănânc cartofi și ouă jumătate de an.
N-am regretat. Niciodată. Până acum câteva zile, n-am regretat nimic.
A doua zi m-am apucat totuși de curățenie. Așa fac femeile ca mine. Când le doare inima, spală geamuri. Am dat jos perdelele, am scuturat covoarele, am pus la spălat fața de masă cu broderie, aia bună, moștenită de la mama. Făceam toate astea și în mine creștea o furie pe care nu o recunoșteam.
La prânz, vecina mea, Mariana, a intrat să-mi aducă niște nuci.
„Ce faci, Mario, iar te pregătești de parcă-ți vine tot satul?”
Atunci am izbucnit.
„Nu vine nimeni, Mariana. Nimeni. Trei copii am și niciunul n-are loc de mine de Crăciun.”
M-am așezat pe scaun și am plâns urât. Cu sughițuri, cu nasul în batistă, fără demnitate. Mariana s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.
„Ai crescut copii, nu datornici.”
Am ridicat capul.
„Și atunci de ce simt că m-au lăsat baltă?”
Ea n-a răspuns imediat. S-a uitat și ea la masa mea mare.
„Pentru că ai trăit pentru ei și acum nu știi cine mai ești fără să-i aștepți.”
M-a enervat, sincer. Pentru că avea dreptate.
În Ajun, casa era lună. Cozonacii crescuți frumos. Sarmalele fierte. Salata boeuf ornată ca pe vremuri, deși nici nu mai aveam cui să-i arăt. Am pus tacâmurile în sertar și doar trei farfurii pe masă: una pentru mine, una de rezervă, încă una… nu știu de ce. Poate din obișnuință. Poate din prostie.
Pe la cinci după-amiaza, Vlad a trimis o poză. El și Elena, cu căciuli asortate, cu vin fiert în mână. „Crăciun fericit, mamă!”
Sorina a trimis un filmuleț cu fetița ei despachetând cadouri la socri. Nici măcar n-a zis „îmi pare rău”.
Teodora mi-a dat un mesaj sec: „Ajung mai greu cu semnal. Te pup.”
M-am uitat la ecran și am simțit că nu mai pot respira în bucătăria aia. Mi-am pus paltonul peste casă și am ieșit afară, fără să închid lumina din brad.
În fața blocului, ningea liniștit. Se auzeau colinde de undeva, de la parter. O familie râdea. Un copil țipa de bucurie. M-am sprijinit de balustradă și, pentru prima oară în viața mea, am simțit un gând urât: că poate am greșit tot. Că poate i-am iubit atât de practic, atât de pe fugă, atât de obosit, încât ei au crescut știind că mama rezistă oricum. Că mama e acolo. Că mama poate fi lăsată pe mai târziu.
Când m-am întors în casă, am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Le-am scris tuturor trei pe grup.
„Să fiți sănătoși. Dar să știți un lucru. Nu m-ați supărat că aveți viața voastră. M-ați durut că n-ați simțit nevoia să mă întrebați cum sunt când ați hotărât că anul ăsta rămân singură. Eu nu v-am crescut ca să-mi plătiți ceva înapoi. Dar nici ca să ajung o formalitate. Crăciun fericit.”
Am trimis mesajul și mi-au tremurat degetele.
Prima a răspuns Teodora.
„Mamă, de ce faci să ne simțim vinovați?”
Am citit de trei ori. Apoi Vlad:
„Exagerezi. Puteai să spui frumos că ți-e dor.”
Sorina a fost singura care a scris altceva.
„Nu mi-am dat seama că pentru tine e chiar așa grav.”
Atât. Nu „vin”. Nu „hai pe video”. Nu „iertare”.
Atunci am înțeles ceva care m-a făcut și mai tristă, și mai lucidă. Copiii mei nu sunt răi. Dar s-au obișnuit cu ideea că eu voi înțelege orice. Mereu. Că eu mă adaptez. Că eu aștept. Că eu pun masa chiar și pentru absențe.
În dimineața de Crăciun, nu m-am ridicat să încălzesc toate oalele. Mi-am făcut o cafea și două felii de cozonac. Atât. Am deschis balconul să intre aerul rece și m-am uitat la cer. Apoi am luat telefonul și am sunat-o pe Mariana.
„Ce faci?”
„Stau.”
„Vin la tine cu sarmale. Și după mergem la azilul de bătrâni de la biserică. A zis părintele că primesc oameni dacă vrem să ducem mâncare.”
A tăcut o secundă.
„Vorbești serios?”
„Da. Dacă tot am gătit pentru o casă plină și m-am trezit în liniște, măcar să nu mănânc singură.”
Ne-am dus. Am împărțit cozonac, sarmale și portocale. O bătrână mică, cu mâinile strânse în poală, m-a apucat de braț și mi-a zis: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă.” Și atunci am plâns din nou. Dar altfel. Mai curat.
Seara, Sorina m-a sunat.
„Mamă… unde ai fost toată ziua?”
„Am avut și eu program.”
A tăcut.
„Te-ai supărat tare pe noi?”
„Nu. M-am trezit.”
N-a zis nimic câteva secunde. Apoi a întrebat încet:
„Ce înseamnă asta?”
M-am uitat la brad. La luminițe. La masa pe care n-o mai simțeam ca pe o rană.
„Înseamnă că de acum nu vă mai aștept cu viața închisă. Ușa mea rămâne deschisă, dar eu nu mai stau în prag.”
A început să plângă. Și eu am simțit că o doare, dar nu m-am mai grăbit s-o liniștesc. Poate și ei le trebuie uneori golul ăsta, ca să înțeleagă.
Nu știu dacă la anul vor veni toți. Nu știu dacă vor înțelege cu adevărat ce a însemnat pentru mine Crăciunul ăsta. Dar știu că în seara aceea, pentru prima dată după mulți ani, n-am mai simțit că sunt doar mama lor. Am fost și eu om.
Spuneți-mi voi, mamele chiar trebuie să accepte mereu că sunt lăsate pe ultimul loc, doar pentru că „așa e viața”? Sau vine o vârstă când trebuie să ne strângem inima și să învățăm să trăim și pentru noi?