Am dat tot pe o casă bătrânească din Brașov, apoi am aflat că nu eram singura care locuia acolo

— Mamă, îți spun pentru ultima dată, urcă în mașină și plecăm acum.

Rareș stătea în curte, cu portiera deschisă, roșu la față și cu telefonul în mână, de parcă era gata să sune pe cineva să mă ia cu forța. Eu rămăsesem lângă prispă, cu sapa sprijinită de gard și cu inima bătându-mi în gât. La doi pași de mine, printre tufele de mentă sălbatică, se strecurase iar unul. Subțire, lucios, gri-verzui. L-am văzut cum a dispărut pe sub scândura veche de la magazie, ca o apă care fuge.

— Nu plec, Rareș.

— Nu pleci? După ce ai găsit încă doi în pod? Tu te auzi?

M-am auzit. Foarte bine. Doar că, în momentul ăla, dacă plecam, simțeam că nu mai plecam doar din curtea aia. Plecam din mine.

Am ajuns în satul ăsta din județul Brașov acum un an și jumătate, după ce l-am pierdut pe Mihai. Douăzeci și nouă de ani am stat împreună într-un apartament de trei camere din Tractorul, la etajul opt, cu liftul care se bloca și cu vecini care trânteau uși de parcă fiecare se războia cu viața lui. După ce a murit, apartamentul a devenit o cutie. Aerul nu mai circula. Până și ceasul din bucătărie părea că ticăie mai tare doar ca să-mi amintească faptul că sunt singură.

Am prins o indemnizație de relocare prin serviciu, mi-am strâns economiile, am vândut și mașina lui Mihai. Toți banii. Absolut toți. Când am văzut casa asta, cu tindă îngustă, geamuri mici și o grădină mare în spate, m-a lovit direct în piept. Nu era frumoasă în sensul ăla de revistă. Era obosită, strâmbă pe alocuri, cu tencuiala căzută și cu poarta care scârțâia urât. Dar avea un păr bătrân în curte și liniștea aia de nu auzi decât cocoșii, câte un câine și vântul printre dealuri.

Am zis: aici respir.

Notarul, actele, drumurile, stresul, toate au trecut ca prin ceață. Vânzătorul, un bărbat din Făgăraș, mi-a spus doar atât:

— Casa e veche, doamnă, cere muncă. Dar pământul e bun.

Ce nu mi-a spus era că în pământul ăla bun, în podul ăla încins vara și sub lespezile din spatele șurii, trăiau de ani de zile șerpi.

Prima dată am văzut unul la trei zile după mutare. Eram cu un lighean de rufe ude și m-am trezit cu el pe treapta din spate, încolăcit, nemișcat. Am scăpat ligheanul. Cămășile și prosoapele au căzut în praf, iar eu am țipat așa cum n-am țipat nici la spital, când mi-au zis că Mihai n-a mai putut fi salvat.

A venit tanti Viorica de peste drum, cu basma neagră și mâinile în șold.

— Aoleu, păi nu v-a zis nimeni? Aici sunt de când lumea. Da’ nu intră peste om dacă nu-i calci.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Cum adică sunt de când lumea?

Ea a ridicat din umeri.

— Așa e locul. Mai ies la soare, mai stau prin pod. Fostul proprietar îi știa.

Îi știa.

Am simțit atunci că m-a păcălit. Că mi-a luat banii și mi-a lăsat frica.

În săptămânile care au urmat, n-am mai trăit normal. Mă uitam unde calc. Ridicam pătura înainte să mă așez pe pat, deși nu găsisem niciunul în casă. Băteam cu coada măturii în podeaua podului înainte să urc. Dormeam prost. Visam că foșnește ceva sub dulap. Mă trezeam leoarcă de transpirație.

Rareș a aflat după ce l-am sunat plângând.

— Vin sâmbătă, a zis sec. Și rezolvăm.

Când a venit, a găsit în pod piei lepădate și un cuib de paie vechi, cald, plin de miros greu. Nici nu știu cum să descriu. M-a privit de parcă luasem-o razna.

— Mamă, tu ai dat toți banii pe așa ceva?

N-am răspuns.

— Vino înapoi la Brașov. Apartamentul e și al tău. Ce încăpățânare e asta?

— Nu e încăpățânare. E… singurul loc în care am simțit că mai pot începe ceva.

— Cu șerpi în pod?

M-a durut felul în care a spus-o. Nu de la cuvântul „șerpi”. De la felul în care suna „ce prostie ai făcut”.

Și vecinii au început. La început cu milă, apoi cu ironii.

— Doamna de la oraș și-a luat vilă cu reptile.

— Să vezi când or intra în casă la iarnă.

— Eu zic să chemați pe băieții ăia cu substanțe, să nu vă treziți mușcată.

La magazinul din sat, când intram, se opreau discuțiile pentru o secundă. Apoi începeau iar, mai încet. Știam despre cine e vorba. Eram femeia care și-a îngropat bărbatul, și-a cheltuit banii și s-a mutat singură într-o casă cu șerpi. Parcă îi și auzeam în capul meu: uite și asta, săraca, a luat-o pe arătură.

Am încercat să lupt. Am tăiat buruieni. Am chemat un meșter să-mi astupe găurile din pod. Am pus plasă fină la aerisiri. Am strâns lemnele aruncate în spatele curții. Am bătut scânduri noi la magazie. Sute de lei, apoi mii. Fiecare lucru costa. Și eu începeam să număr banii cu frică.

Într-o seară, stăteam pe scaunul mic din bucătărie și făceam socoteli pe un caiet vechi. Curent, materiale, transport, om la curte. Mi s-a făcut rău. La propriu. M-am gândit că dacă mai apare ceva serios, un acoperiș, o țeavă spartă, eu nu mai am de unde.

Atunci a venit lovitura cea mai urâtă. Rareș mi-a spus că el și soția lui se gândesc să vândă apartamentul din Brașov și să ia ceva mai mare, iar eu „oricum puteam sta cu ei o perioadă”.

— O perioadă unde? am întrebat.

A tăcut.

— În sufragerie? În camera copilului care încă nici nu s-a născut?

— Mamă, nu întoarce asta împotriva mea.

— Nu întorc nimic. Doar încerc să înțeleg de ce casa mea a devenit, dintr-odată, o greșeală care trebuie ștearsă.

Ne-am certat rău. Atât de rău, că după ce a închis telefonul, am rămas cu el în mână și am început să tremur. Nu de frică. De umilință. De durerea aia veche, de mamă care a făcut tot ce a putut și acum e tratată ca un copil care nu știe ce face.

La câteva zile, vecinul de lângă mine, nea Doru, a venit cu încă doi bărbați și cu niște bidoane în portbagaj.

— Dăm pe aici, prin spate, și în pod. Se termină povestea.

— Ce e acolo?

— Substanță. Puternică.

— Nu.

A râs scurt.

— Doamnă, nu-i de crescut. Îi omorâm și gata.

Nu știu de unde mi-a venit. Poate din oboseală. Poate din faptul că trăisem un an întreg cu spaima lor și, cumva, începusem să-i observ altfel. Nu intrau peste mine. Nu săreau la om. Se fereau. Erau ai locului, mai vechi acolo decât mine.

— Nu turnați nimic, am zis. Pe pământul meu nu.

— Păi vă mănâncă, femeie.

— Atunci învăț să trăiesc atent.

Nea Doru s-a uitat la mine ca la o nebună.

Poate chiar păream.

Dar din ziua aia, ceva s-a schimbat. N-am mai vrut să transform totul într-un război. Am curățat în continuare curtea, am ținut iarba scurtă lângă casă, am lăsat zonele din spate mai sălbatice. N-am mai urcat în pod decât rar și cu grijă. Am chemat un biolog de la Brașov, recomandat de cineva, care mi-a explicat calm ce specii sunt cel mai probabil și cum pot reduce întâlnirile fără să otrăvesc tot locul.

M-a privit și mi-a zis:

— Casa nu e izolată de natură. La sat, granița e mai subțire decât credeți.

Fraza asta mi-a rămas în minte.

Poate eu cumpărasem o fantezie. O casă perfectă, o grădină perfectă, liniște curată, fără neprevăzut, fără teamă. Dar viața adevărată nu vine așa. N-a venit nici când eram tânără, nici când l-am pierdut pe Mihai, nici când am rămas singură. De ce ar fi venit acum?

Cu timpul, am învățat unde să mă uit, când să evit anumite colțuri, cum să păstrez distanța. Am plantat roșii. Ceapă. Gălbenele. Stau dimineața pe prispă cu cafeaua și uneori mai aud foșnet prin iarbă. Nu-mi place. N-o să spun niciodată că-mi place. Dar nu mai simt că trebuie să fug din propria viață.

Rareș încă mă bate la cap.

— Ești sigură că vrei să rămâi?

Și eu îi spun mai blând acum:

— Nu vreau o casă perfectă. Vreau o casă în care să pot respira.

Nici vecinii nu mă mai înțeapă la fel. Unii tot mă cred ciudată. Alții s-au obișnuit. Tanti Viorica mi-a adus într-o zi zacuscă și mi-a zis doar atât:

— Dacă ți-ai făcut curaj, poate că aici ți-e locul.

Poate că da.

Poate că după atâta pierdere, omul nu mai caută confort. Caută un fel de împăcare, chiar și una imperfectă, cu frică, cu liniște, cu tot.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi plecat și ați fi luat-o de la capăt, sau ați fi rămas să învățați locul așa cum este el, chiar dacă nu seamănă deloc cu visul de la început?