Mi-am apărat căsnicia când soacra mea a vrut să ne transforme casa în adăpost pentru cumnatul meu

— Unde sunt banii din sertar, Cătălin?

Am întrebat tremurând, cu mâna pe lemnul noptierei și cu stomacul făcut nod. În bucătărie mirosea a țigări, deși eu nu fumez, iar pe masă erau două farfurii nespălate și o sticlă de bere desfăcută. Soțul meu, Ionuț, stătea rezemat de tocul ușii, obosit, cu ochii în pământ. Iar pe canapea, fratele lui, Cătălin, se făcea că doarme.

— Nu i-am luat eu, a mormăit el, fără să se ridice. Ce, acum mă controlați la buzunare?

Atunci am simțit că dacă mai stau un minut în casa aia, ori izbucnesc, ori plâng.

Totul începuse cu trei luni înainte, într-o duminică, la masa de la soacra mea, Mariana. Făcuse sarmale și cozonac și vorbea cu vocea aia de femeie care nu cere, dar de fapt impune.

— Cătălin nu poate să mai stea la prietenii ăia. E familie. Ce era să facă, să doarmă pe stradă?

Ionuț tăcea. Eu mă uitam când la el, când la farfuria mea.

— Mamă, apartamentul nostru are două camere, a zis el încet. Nu e simplu.

— Nimic nu e simplu în viață. Dar e fratele tău.

Apoi s-a întors spre mine.

— Laura, tu ești femeie cu suflet. Nu cred că vrei să ai pe conștiință așa ceva.

Acolo m-a prins. Nu voiam scandal. Nu voiam să par rea. Și mai ales nu voiam să-l pun pe Ionuț în situația să aleagă între mine și mama lui. Așa că am zis da. Un „bine, pentru puțin timp” spus prost, cu inima strânsă.

Cătălin a venit cu o geantă, două hanorace și promisiunea că își caută de muncă și stă doar „două-trei săptămâni”. În prima seară a fost chiar politicos. A doua zi a dormit până la prânz. După o săptămână, își lăsa șosetele în mijlocul sufrageriei, deschidea frigiderul de zece ori pe zi și pleca fără să spună unde. După două săptămâni, aducea prieteni la noi când eu eram la muncă.

Eu lucrez la o farmacie. Program lung, stat în picioare, nervi, oameni grăbiți. Ajungeam acasă și găseam televizorul urlând, firimituri peste tot și pe Cătălin întins ca într-un hotel all inclusive.

— Ai găsit ceva de muncă? l-am întrebat într-o seară.

A ridicat din umeri.

— Se găsește greu. Dacă aveam relații, era altceva.

— Dar ai fost măcar la interviul de care ziceai?

— Mamă, ce anchetă… a zis el și a ieșit la balcon.

Încet, casa noastră a încetat să mai fie casa noastră. Eu și Ionuț nu mai vorbeam normal. Vorbeam în șoapte, înțepat, doar despre probleme.

— Trebuie să-i spui ceva, îi spuneam noaptea.

— O să-i spun.

— Când?

— Laura, nu începe iar.

„Nu începe iar.” Vorbele astea m-au rupt. De parcă eu eram problema, nu bărbatul de 31 de ani care trăia din frigiderul nostru și din răbdarea mea.

Într-o seară, am venit mai devreme de la muncă și i-am găsit pe Cătălin și pe încă doi băieți în sufragerie. Semințe pe jos, muzică tare, scrum în ghiveciul meu cu busuioc.

— Serios? am zis. Serios, Cătălin?

El s-a ridicat brusc.

— Hai, mă, relaxează-te, nu e palat.

Atunci Ionuț a intrat și el pe ușă. S-a uitat în jur și, pentru prima dată, i-am văzut rușinea pe față.

— Toată lumea pleacă acum, a zis scurt.

După ce au ieșit, a fost liniște câteva secunde. Din aia apăsătoare.

— Ți-am zis, Ionuț. Ți-am zis că aici ajungem.

— Știu.

— Nu, nu știi. Eu nu mai pot. Mă duc la muncă, plătesc rate, cumpăr mâncare și vin acasă la mizerie și tupeu.

— E fratele meu, Laura!

— Și eu sunt soția ta!

Am început să plâng urât, cu sughițuri, cum n-am mai plâns de ani. Nu de nervi doar. De neputință. De faptul că în propria mea casă mă simțeam musafir.

În noaptea aia, Ionuț n-a dormit. Nici eu. Pe la cinci dimineața, mi-a zis încet:

— Ai dreptate. Mi-a fost frică de mama. Și mi-a fost rușine să-i spun lui Cătălin să se descurce. Dar te pierd pe tine dacă mai continui așa.

A doua zi am mers amândoi la Mariana. Tremuram mai tare decât la cununia civilă, culmea.

Soacra mea nici n-a apucat bine să ne pună cafeaua.

— Mamă, Cătălin nu mai poate sta la noi, a spus Ionuț.

Fața ei s-a schimbat pe loc.

— Cum adică nu poate? Unde să meargă?

— Nu știu, a zis el. Dar la noi nu mai merge. Ne-a distrus liniștea în casă.

— Vrei să-ți lași fratele pe drumuri pentru nevastă?

M-am înroșit până în vârful urechilor, dar de data asta n-am mai tăcut.

— Nu-l lăsăm pe drumuri, doamnă Mariana. Îl lăsăm să fie responsabil. Noi nu mai putem duce tot.

— Aha, deci de la tine vine.

Ionuț a lovit ușor cu palma masa.

— Nu. De la mine vine. Laura a tăcut destul.

Cred că atunci am simțit prima dată, după mult timp, că suntem din nou de aceeași parte.

Cătălin a plecat după două zile, supărat, trântind ușa și spunând că suntem „oameni mici”. Mariana nu ne-a sunat o săptămână. Apoi două. Când a sunat, a vorbit rece. Încă există o distanță. Nu mai e ca înainte.

Dar în casa noastră e liniște. Se aude iar mașina de spălat, râsul nostru, televizorul dat încet seara. Mi-am pus alt busuioc în ghiveci. Și, culmea, crește.

Uneori, familia te învață să rabzi. Alteori, tot familia te obligă să pui limite. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am greșit că mi-am ales liniștea și căsnicia?