Le-am spus părinților că plec la specializare, dar m-am ascuns într-o anexă de lemn ca să fug de războiul din casa noastră

„Iar pleci? Exact ca mă-ta, când se supără, fuge!”, a urlat tata din bucătărie, trântind un pahar de masă de mi-a sărit inima din piept.

Mama, cu ochii umflați, nici nu s-a uitat la mine.

„Las-o, Doru. Măcar ea mai are unde să plece.”

Stăteam în hol, cu geanta lângă ușă și cu biletul de autobuz în buzunar, deși nici măcar nu voiam să ajung unde le spusesem eu. Le zisesem că plec două luni la Cluj, la un curs de specializare. Adevărul? N-aveam niciun curs. Aveam doar oboseală, nervi tocați și senzația că dacă mai stau o să înnebunesc între ei.

La noi în casă nu exista liniște. Doar pauze între scandaluri. Tata găsea mereu ceva. Că mama cheltuie prea mult. Că nu-l respectă. Că mâncarea e rece. Mama îi răspundea tăios, apoi plângea în baie, cu robinetul pornit. Eu m-am obișnuit ani întregi să merg pe vârfuri, să ghicesc din cum se închide o ușă dacă urmează o seară rea.

Casa moștenită era la marginea satului bunicilor, lângă Buzău. De fapt, nu casa mă interesa, ci anexa din spate. Un fel de magazie veche, din lemn, unde bunicul ținea odată uneltele și sacii de porumb. Când eram mică, mi se părea misterioasă. Când am ajuns acolo cu două plase, o saltea subțire și o rușine uriașă, mi s-a părut ultimul loc de pe pământ în care ar vrea cineva să stea.

Dar era liniște.

În prima noapte am dormit îmbrăcată, cu hanoracul pe mine, pe salteaua întinsă peste niște paleți vechi. Se auzeau câini departe și câte o mașină pe șosea. Lemnul mirosea a umezeală și a timp. Totuși, pentru prima dată după multă vreme, nimeni nu țipa.

Le trimiteam părinților mesaje scurte.

„Am ajuns.”

„E greu, dar interesant.”

„Sunt ocupată.”

Mama îmi răspundea cu inimioare și întrebări despre curs. Tata, rar. Un „Bine.” sec. Mă durea că îi mințeam, dar și mai tare mă durea că nu m-au întrebat niciodată de ce am plecat așa repede, de ce aveam mâinile tremurânde când mi-am luat geanta.

Zilele treceau ciudat. Îmi făceam cafea la un reșou vechi. Mă spălam cu apă încălzită într-o oală. Mergeam până la magazinul din sat cu șapca trasă pe ochi, de parcă fugeam de cineva. Poate chiar fugeam. De ei. De mine. De tot.

Seara, tăcerea nu mai era liniște. Începea să apese. Mâncam puțin, dormeam prost și mă trezeam la orice trosnet. Mă gândeam la mama singură în bucătărie. La tata uitându-se la televizor, prefăcându-se că nimic nu s-a întâmplat. Și mă enervam că îmi era dor.

În a unsprezecea noapte a venit furtuna.

La început am auzit vântul lovind nucul din curte. După aia, ploaia. Apoi un zgomot scurt, urât, de parcă cineva rupea casa cu mâinile. Acoperișul improvizat, peticit cu tablă veche și o prelată prinsă de mine cum m-am priceput, a cedat într-o parte.

Apa a început să intre direct peste saltea.

Am sărit speriată, cu telefonul în mână, și am încercat să trag prelata, dar vântul mi-a smuls-o din degete. Tremuram toată. Eram udă leoarcă în câteva secunde.

Și atunci am auzit o voce de dincolo de gard.

„Domnișoară! Sunteți acolo?”

Era vecinul din casa alăturată, un bărbat pe la cincizeci și ceva de ani, pe care îl văzusem de două ori în curte. Îl chema Cătălin.

„Da!”, am strigat eu, și vocea mi s-a frânt. „Se rupe tot…”

A venit cu lanternă, cu o scară și cu un impermeabil aruncat pe umeri. N-a pus întrebări atunci. S-a urcat, a prins cum a putut o folie groasă peste partea spartă și apoi mi-a zis:

„Aici nu mai stați în noaptea asta. Veniți la mine în foișor, măcar până se oprește.”

Am vrut să refuz, din orgoliu prostesc.

„Nu deranjez…”

„Deranjați dacă răciți și vă găsesc dimineață leșinată. Haideți.”

La el în curte mirosea a ceai de tei și a pământ ud. Mi-a adus un prosop și o cană fierbinte. Abia atunci m-a întrebat, simplu:

„Părinții știu că stați aici?”

Am început să plâng înainte să răspund. Urât, cu sughițuri, cum n-am mai plâns de ani.

„Nu. Le-am zis că sunt la Cluj. N-am mai putut… la noi acasă e numai scandal.”

Cătălin a tăcut puțin. A dat din cap, de parcă știa prea bine cum arată o casă în care oamenii nu mai știu să vorbească normal.

„Să fugi e omenește”, a zis el încet. „Dar să stai singură sub un acoperiș care cade nu e soluție. Nici pentru ei, nici pentru dumneata.”

N-am dormit aproape deloc în noaptea aia. M-am uitat la ploaie și m-am simțit mică, vinovată și, culmea, mai puțin furioasă. Pentru prima dată m-am gândit că și ai mei poate sunt prizonierii propriului lor război. Că mama nu e doar victimă și tata nu e doar călău. Că s-au rănit ani de zile și m-au prins și pe mine la mijloc, fără să vadă.

Dimineață, cu mâinile încă tremurânde, am sunat-o pe mama.

A răspuns imediat.

„Mara? S-a întâmplat ceva? De ce suni așa devreme?”

N-am mai putut s-o lungesc.

„Mamă, nu sunt la Cluj.”

Tăcere.

„Cum adică?”

„Sunt la casa bunicului. În anexă. Am stat aici tot timpul. Am mințit. N-am mai suportat certurile voastre.”

Am auzit cum inspiră scurt, ca și cum ar fi primit o palmă.

După câteva secunde, vocea ei s-a subțiat.

„Singură? În magazia aia? Mara… de ce n-ai spus?”

Atunci a intrat și tata pe telefon, probabil pus pe speaker.

„Unde ești exact?”, a întrebat el, dar nu mai avea tonul ăla de om care atacă. Era speriat. Pur și simplu speriat.

Le-am spus tot. Despre saltea, despre frig, despre ploaie, despre faptul că mi-era mai ușor printre scânduri putrede decât între ei. La capătul celălalt n-a zis nimeni nimic o vreme. Apoi mama a început să plângă. Tata a zis doar atât:

„Venim.”

Au ajuns spre prânz. Mama m-a strâns în brațe atât de tare încât m-a durut. Tata s-a uitat lung la anexa ruptă, apoi la mine. Avea ochii roșii.

„Am ajuns rău, nu?”, a murmurat.

N-am răspuns imediat.

„Da, tată. Rău.”

În curtea aia udă am vorbit mai sincer decât vorbisem în ultimii zece ani. Nu s-au rezolvat toate pe loc, normal că nu. Tata n-a devenit alt om într-o zi, mama n-a uitat tot. Dar au auzit, în sfârșit, ce mi-au făcut și mie. Și parcă au auzit și unul de altul, puțin.

Uneori mă întreb dacă trebuia să fug ca să mă vadă. Sau dacă ei trebuiau să mă piardă puțin ca să înțeleagă ce distrugeau, de fapt.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi spus adevărul de la început sau tot fuga vi s-ar fi părut singura ieșire?