Am rămas singuri în apartamentul nostru și atunci am aflat adevărul: nu copiii ne țineau casa vie, ci tăcerea dintre noi
„Tu chiar nu ai nimic să-mi spui?” am izbucnit într-o seară, cu mâna pe ușa frigiderului, în timp ce lumina rece îmi bătea în față și în bucătărie se auzea doar ticăitul ceasului.
Vasile nici n-a ridicat ochii din cană.
„Ce să-ți spun, Mariana?”
Atât. Două propoziții seci, aruncate între noi ca niște farfurii sparte. Și atunci m-a lovit. Nu liniștea din casă era problema. Problema eram noi doi, rămași singuri în apartamentul de trei camere din Pitești, după ce copiii și-au luat viața în mâini și au plecat.
Andrei s-a mutat la Cluj pentru facultate, apoi și-a găsit serviciu și n-a mai venit acasă decât de Crăciun și, uneori, de Paște. Iar Ioana… Ioana a plecat în Italia. „Doar un an, mamă”, mi-a spus în gară, plângând și ea. Au trecut aproape patru.
Ani întregi, viața noastră a mers pe repede-înainte. Cine ia pâine, cine plătește meditațiile, cine merge la ședință, cine îi trimite pachet lui Andrei, cine vorbește cu Ioana când o apucă dorul. Eu și Vasile eram o echipă, dar acum îmi dau seama că eram o echipă de logistică, nu un cuplu.
După ce au plecat copiii, diminețile au devenit ciudate. Eu mă trezeam la șase fără motiv, puneam cafeaua, aranjam prin casă, ștergeam un praf care nici măcar nu se vedea. El se uita la știri, apoi pleca la muncă. Seara ne întâlneam la masă și schimbam replici scurte.
„Ai plătit întreținerea?”
„Da.”
„A sunat Andrei?”
„Nu.”
„Ce facem în weekend?”
„Vedem.”
Asta era tot. Atâția ani de căsnicie, reduși la liste și confirmări.
Într-o duminică, soră-mea, Rodica, a venit pe nepregătite. S-a uitat lung la mine și a zis direct, cum zice ea mereu:
„Mariana, tu nu arăți bine. Ce-i cu tine?”
Am râs strâmb.
„Nimic, doar că mi-e casa prea mare.”
Ea s-a uitat spre Vasile, care stătea pe balcon și fuma, deși promisese că se lasă.
„Casa nu e mare. Distanța dintre voi e mare.”
M-a enervat. Dar m-a și durut, că avea dreptate.
În seara aia l-am întrebat pe Vasile, fără ocol:
„Noi mai suntem bărbat și femeie sau doar părinții lui Andrei și ai Ioanei?”
S-a înțepenit cu telecomanda în mână.
„Ce fel de întrebare e asta?”
„Una normală. Că eu nu mai știu. Nu mai știu ce-ți place, ce te supără, ce vise mai ai. Nici tu nu mă mai întrebi nimic.”
A tăcut mult. Atât de mult, că simțeam cum îmi urcă furia în gât.
„Poate n-am avut timp,” a zis într-un târziu.
„Timp am avut. Curaj n-am avut.”
Atunci a explodat.
„Curaj? Mariana, eu am muncit ca un câine! Am tras pentru casa asta, pentru copii, pentru toți. Și acum vii să-mi spui că n-am curaj?”
„Da, Vasile, pentru că e mai simplu să repari o priză decât să vorbești cu mine!”
A trântit telecomanda pe masă. Eu am început să plâng, din ăla urât, cu sughițuri, de m-am speriat și eu. Nu mai plânsesem așa de ani.
Adevărul e că nu era doar despre lipsa de dialog. Era și despre toate lucrurile nespuse. Despre cum, după ce Ioana a plecat, eu am intrat într-o tristețe grea și el a zis doar „îți trece”. Despre cum el s-a închis în el după ce a fost mutat pe alt post la serviciu, cu salariu mai mic, și n-a vrut să recunoască cât de umilit s-a simțit. Despre bani. Despre oboseală. Despre nopțile în care dormeam spate în spate, ca doi chiriași cuminți.
Și peste toate veneau rudele.
„Acum că ați rămas singuri, vă odihniți și voi”, zicea mătușa Florica.
„Mergeți în excursii, bucurați-vă”, zicea cumnatul Gigi.
Îmi venea să le spun: cu cine să mă bucur, dacă eu nu-mi mai cunosc soțul?
Momentul cel mai rău a fost când l-am auzit pe Vasile la telefon cu Andrei.
„Las-o, mamă-ta e mai sensibilă acum. Îi trece.”
Am simțit că mi se taie picioarele. Nu pentru că mă vorbea de rău. Ci pentru că, după treizeci de ani, încă mă reducea la o stare trecătoare, ca și cum ce simțeam eu era un moft.
Când a închis, i-am spus:
„Asta crezi despre mine? Că îmi trece?”
S-a uitat speriat, ca un om prins cu ceva grav, deși pentru el probabil fusese doar o frază.
„Mariana, n-am vrut…”
„Ba exact asta ai vrut. Să simplifici tot. Să nu fie nevoie să stai cu mine în durerea asta.”
În noaptea aia am dormit în camera Ioanei. Am stat cu nasul în perna ei veche și m-am simțit bătrână, proastă și teribil de singură.
Dimineața, Vasile a bătut la ușă. Încet. Aproape rușinat.
„Faci o cafea?”
„Poți să-ți faci și singur.”
„Știu. Dar te rog.”
M-am dus. Nu pentru cafea. Pentru tonul lui. Era prima dată după mult timp când îl auzeam fără armură.
A stat la masă și s-a uitat în ceașcă.
„Mi-e frică, Mariana.”
N-am zis nimic.
„Mi-e frică de când au plecat copiii. Mi se pare că n-am mai rămas bun la nimic. Nici acasă, nici la muncă. Și da… poate am fugit. Că dacă vorbeam, trebuia să recunosc.”
L-am privit și, pentru prima dată după luni întregi, n-am mai văzut doar un bărbat rece. Am văzut un om speriat, care îmbătrânise lângă mine fără să știe cum să spună asta.
Nu ne-am îmbrățișat ca în filme. Nici nu s-a rezolvat tot. Am început mai prost, mai împiedicat. Cu plimbări scurte până în parc. Cu cine simple mâncate în liniște, dar nu din tăcere rea. Cu întrebări stângace.
„Ți-ar plăcea să mergem o zi la Curtea de Argeș?”
„Poate… da.”
Am și recăzut. Au fost seri în care iar n-aveam ce să ne spunem. Au fost momente când m-am gândit că poate e prea târziu. Dar măcar acum știam adevărul: nu mai puteam trăi unul lângă altul ca doi străini politicoși.
Încă nu știu dacă ne salvăm căsnicia sau dacă doar învățăm să ne despărțim cu blândețe de ce-am fost. Dar pentru prima dată după mult timp, măcar ne uităm unul la altul și nu prin celălalt.
Voi ce credeți? O căsnicie poate renaște după ce pleacă copiii sau atunci se vede, de fapt, ce-a mai rămas cu adevărat?