Am aflat că voi muri, iar ai mei nu plângeau pentru mine, ci pentru apartamentul meu

„Semnează, măi, Andrei, cât încă mai poți gândi limpede!” a țipat tata, cu palma lovind masa din bucătărie de mi-a sărit cana de ceai. Mama stătea lângă geam, cu buzele strânse, iar soră-mea, Mirela, ținea deja în mână un dosar albastru. Eu stăteam pe scaun, cu perfuziile încă lăsate urme vineții pe braț, și mă uitam la ei ca la niște străini intrați peste mine în casă. Nu trecuseră nici trei săptămâni de când medicul îmi spusese că boala mea nu se mai tratează, doar se ține în frâu cât se poate. Și ei nu mă întrebau dacă am dormit, dacă mă doare, dacă mi-e frică. Ei mă întrebau de acte.

Am 46 de ani și apartamentul ăsta din Drumul Taberei e singurul lucru pe care l-am făcut cu mâinile și nervii mei. Douăzeci de ani am muncit în construcții, apoi la o firmă de termopane, apoi unde s-a mai putut. Am tras, am strâns, am reparat singur pereți, instalații, uși. Aici am avut și o căsnicie ratată, și seri în care am mâncat pâine cu roșii ca să pot plăti rata. Nu era doar un apartament. Era dovada că n-am trăit degeaba.

Când am primit diagnosticul, primul impuls a fost să-i sun. Pe ai mei și pe Mirela. M-am gândit că, indiferent ce supărări au fost între noi, în fața morții se spală multe. Ce prost am fost.

La început au venit cu sacoșe. Ciorbă, mere, biscuiți, vorbe moi.

„Lasă, mamă, că trecem și peste asta.”

„Important e să fii liniștit.”

„Noi suntem ai tăi.”

După vreo patru zile au început aluziile.

„Să nu te lase capul pe alții.”

„Omul trebuie să-și pună lucrurile în ordine.”

„Să nu rămână statul cu ce-ai muncit tu.”

Am simțit ceva murdar în spatele frazelor, dar eram slăbit și speriat. Când ți se spune că n-ai scăpare, te agăți și de o voce cunoscută, chiar dacă te zgârie.

Mirela a fost prima care a zis-o pe față.

„Uite care e treaba, Andrei. Tu n-ai copii. Eu am doi. E normal să rămână în familie.”

„Rămâne în familie oricum, dacă mor”, i-am spus.

Ea a pufnit.

„Nu e chiar așa simplu. Se complică. Taxe, succesiune, acte. Mai bine faci donare acum. Să fim toți liniștiți.”

Liniștiți. Cuvântul ăsta m-a zgâriat pe creier. Eu abia respiram noaptea de frică, iar ei voiau liniște.

A doua zi a venit tata cu o mapă. Nici nu s-a descălțat bine.

„Am vorbit cu cineva. Mergem la notar. Îi faci Mirelei act de donație, iar noi avem grijă de tine până la capăt.”

Până la capăt.

Am rămas blocat. Așa a zis. Ca și cum sfârșitul meu era un traseu deja stabilit, iar ei doar organizau logistica.

„Adică dacă nu semnez, nu aveți grijă de mine?”

Tata s-a uitat în altă parte.

„Nu răstălmăci. Noi îți vrem binele.”

Atunci a intrat în scenă tanti Rodica, fosta mea vecină de la trei. Se mutase la fiică-sa în Militari, dar mai trecea pe la bloc, că aici își lăsase niște lucruri la o cunoștință. M-a sunat într-o după-amiază.

„Andrei, ești acasă? Cobor cinci minute.”

Când am deschis ușa, s-a uitat lung la mine și parcă i s-au umplut ochii. Nu cu milă, ci cu omenie.

„Mamă, ce-ai slăbit…”

A intrat, s-a așezat și a tăcut un pic. Apoi mi-a spus direct.

„Să nu semnezi nimic.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

„De ce zici asta?”

„Pentru că i-am auzit.”

Mi-a povestit că, în fața blocului, cu două zile înainte, mama și Mirela vorbeau cu un domn care le recomandase un notar. Nu știau că ea era în spatele gardului viu, așteptând un taxi.

„Mirela a zis așa: «Trebuie rezolvat repede, până nu se răzgândește sau până nu apare vreun străin pe lângă el». Iar maică-ta a spus: «El e slab acum, dacă îi spunem că e spre binele lui, semnează». Andrei, am înghețat când am auzit.”

Nu știu să explic ce s-a rupt în mine atunci. Nu a fost o surpriză curată. Mai degrabă o confirmare care a durut mai rău decât bănuiala. Un fel de cădere în gol, dar lentă, în care vezi clar cine te împinge.

După ce a plecat tanti Rodica, am stat pe întuneric în sufragerie aproape două ore. N-am plâns imediat. M-am uitat doar la biblioteca făcută de mine, la covorul vechi, la peretele crăpat pe care tot am zis că-l zugrăvesc. Și mi-am spus în gând: chiar atât valorez pentru ei? Două camere și un balcon închis?

Seara l-am sunat pe Doru, prietenul meu din liceu. Singurul care nu mă întreba niciodată ce fac cu apartamentul, ci dacă am mâncat ceva.

A venit în mai puțin de o oră, cu o pungă de covrigi și două iaurturi de băut, că știa că atât pot duce uneori.

„Spune-mi tot”, a zis.

I-am spus. N-a întrerupt. Doar strângea maxilarul și se uita în podea.

La final a zis încet:

„Băi, Andrei… să-ți facă asta ai tăi… Nu-i de iertat.”

„Poate exagerez eu.”

„Nu exagerezi nimic. Ești bolnav, nu prost.”

A doua zi au venit toți trei. Parcă pregătiți.

Mama s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna într-un gest care, altădată, m-ar fi topit.

„Mamă, noi vrem să te știm împăcat.”

„Cu cine ați vorbit în fața blocului?” am întrebat.

A încremenit. Mirela a ridicat imediat tonul.

„Ce înseamnă asta?”

„Înseamnă că știu ce vreți. Și nu semnez nimic.”

Tata s-a înroșit.

„Cine te bagă pe tine la idei?”

„Adevărul.”

Mirela a trântit dosarul pe masă.

„Foarte bine. Ține-l. Să vedem cine te duce la spital, cine îți cumpără medicamente, cine…”

„Plecați.”

„Andrei, nu vorbi așa cu sora ta”, a șoptit mama, dar vocea ei nu mai avea căldură. Avea ciudă.

„Plecați din casa mea.”

A urmat o liniște din aia groasă, urâtă. Tata m-a privit cu un dispreț pe care nu i-l știam.

„Ești nerecunoscător.”

Am râs. Un râs scurt, stricat.

„Nerecunoscător pentru ce? Că mă împărțiți înainte să mor?”

Mama a început să plângă, dar plânsul ei m-a lăsat rece pentru prima dată în viață. Mirela și-a luat geanta și a zis:

„Să nu ne mai cauți.”

„Stați liniștiți”, i-am răspuns. „N-o să vă mai deranjez.”

După ce au plecat, am închis ușa și am alunecat pe hol, cu spatele lipit de perete. Atunci am plâns. Rău. Cu sughițuri, ca un copil mare și obosit. Nu pentru boală. Ci pentru că am înțeles că omul poate rămâne orfan de părinți chiar și când părinții sunt în viață.

În săptămânile care au urmat, niciun telefon. Niciun mesaj. Doar Doru. El mă ducea la controale când putea, îmi lăsa pungi cu mâncare la ușă, stătea cu mine în tăcere fără să se simtă jenat. Uneori ne uitam la meci și nu ziceam mare lucru. Dar tocmai asta mă ținea întreg. Normalitatea aia mică.

Într-o seară mi-a zis:

„Să știi că poți lăsa apartamentul cui vrei. Sau nimănui. Dar să fie decizia ta, nu a celor care te-au mirosit ca pe o pradă.”

Mi-a dat de gândit mult vorba asta. Nu m-am grăbit. Nici acum nu știu cât timp mai am, sincer. Sunt zile când mă mișc prin casă și mă prefac că totul e aproape normal. Și sunt nopți când stau cu ochii în tavan și simt cum vine frica peste mine ca un tramvai pe șină, fără să o poți opri.

Dar un lucru știu sigur: nu voi semna nimic sub presiune, nu voi răsplăti lăcomia și nu voi confunda sângele cu iubirea. M-au pierdut exact când au crezut că mă au la mână.

Mă doare că ai mei au ales apartamentul în locul meu. Mă doare rău. Dar poate și mai dureros ar fi fost să le dau ce voiau și să mor cu senzația că m-am vândut singur.

Spuneți-mi sincer, voi ați mai putea ierta așa ceva? Sau sunt răni care, odată deschise, nu se mai închid niciodată?