„Mamă, lasă cheia pe masă.” Am crezut că mi-am pierdut fiul după nuntă, până când am înțeles de ce nu mă mai voia în casa lui

— Mamă, lasă cheia pe masă. Și nu mai veni când nu suntem acasă.

Andrei stătea în ușa bucătăriei, cu geaca pe el. Eu țineam o cratiță cu ardei umpluți. Ioana era în spatele lui și se uita la sertarul deschis, cel în care tocmai le aranjam facturile.

— V-am adus de mâncare. Asta am ajuns să fac rău?

— Mâncarea nu e problema. Ai sunat-o pe Ioana la serviciu ca s-o întrebi de ce avem o rată restantă.

Am pus cratița prea tare pe aragaz. Capacul a căzut pe gresie. Nimeni nu s-a aplecat să-l ridice.

— Dacă nu deschideam plicul, voi când aveați de gând să-mi spuneți?

Andrei a întins palma spre mine.

— Cheia, mamă.

Am lăsat-o lângă pâine. Pe palier mi-am dat seama că uitasem sacoșa, dar n-am mai bătut. M-am dus acasă cu mâinile goale și cu sentimentul că tocmai fusesem dată afară din propria familie.

Aveam cincizeci și opt de ani. Soțul meu, Mihai, murise când Andrei era în clasa a zecea. De atunci, viața mea încăpuse între serviciul de la confecții, piață și nevoile copilului.

Făcusem ture suplimentare pentru meditații. Purtasem aceleași ghete patru ierni. Când fusese admis la facultate, plânsesem în autobuz, cu adeverința lui în poșetă.

Eu îl împinsesem spre inginerie. El voia să deseneze, să încerce designul. I-am spus că din pasiuni nu plătești întreținerea. N-am considerat atunci că i-am luat o alegere. M-am gândit că l-am ferit de sărăcie.

După nuntă, el și Ioana cumpăraseră un apartament cu două camere, la marginea Brașovului. Le dădusem douăzeci de mii de lei pentru avans. Banii strânși pentru dinții mei și pentru zile negre.

— Sunt pentru voi, le spusesem. Nu trebuie să-mi dați nimic înapoi.

Numai că, fără să recunosc, așteptam ceva: să conteze părerea mea. Despre credit, mobilă, cumpărături. Despre aproape orice.

Cheia mi-o lăsaseră ca să primesc un instalator. N-o mai dădusem înapoi.

La început mergeam sâmbăta. Apoi treceam și miercurea, fiindcă aveam drum. Le spălam câteva farfurii, mutam detergentul unde mi se părea mai potrivit, puneam la congelator carnea cumpărată de ei pentru cină.

Ioana îmi mulțumea tot mai scurt.

— Elena, te rog să mă întrebi înainte să umbli în dulapuri.

— Dar ce, suntem străine?

Acum îmi aud răspunsul și mi-e rușine. Atunci mi se părea că ea caută ceartă.

După seara cu cheia, Andrei mi-a spus că aveau nevoie să rărim vizitele și că nu putea răspunde la fiecare apel.

— Dacă nu răspund, sunt ocupat. Nu înseamnă că am pățit ceva.

Eu am auzit doar că nu mai avea nevoie de mine.

Am sunat-o pe sora mea, Rodica.

— De când s-a însurat, nu-l mai recunosc. Ea l-a schimbat.

Rodica m-a lăsat să vorbesc. Apoi m-a întrebat:

— Când ai fost ultima dată la ei fără să le spui ce-ar trebui să facă altfel?

M-am supărat și pe ea.

Duminica următoare am făcut supă pentru patru oameni. Din obișnuință, așa ziceam eu. La prânz i-am trimis lui Andrei o poză cu masa pusă. N-a răspuns imediat.

Am scris: „Să nu uiți că ai și mamă.”

Mi-a telefonat seara.

— De ce faci asta?

— Ce fac? Te aștept.

— Nu stabiliserăm să vin. Și după fiecare mesaj de genul ăsta mă simt vinovat că stau în casa mea.

— Eu pentru tine am trăit, Andrei.

A tăcut câteva secunde.

— Știu. Dar eu nu pot să trăiesc pentru amândoi.

Am închis prima. Nu ca să-l pedepsesc, deși probabil așa a părut. Nu mai puteam vorbi fără să plâng.

În noaptea aceea am vrut să-i scriu tot ce făcusem pentru el. Am început o listă pe o foaie: meditații, facultate, bani, nopți la spital.

Pe la jumătate m-am oprit. Arăta ca o socoteală de plată.

A doua zi am împăturit foaia și am pus-o într-un sertar. N-am devenit dintr-odată alt om. Tot verificam telefonul. Tot mă gândeam că Ioana putea măcar să mă întrebe dacă sunt bine.

Dar n-am mai sunat.

După o săptămână, Rodica m-a scos la plimbare. Am vorbit despre Andrei până când ea s-a oprit lângă o bancă.

— Pe tine ce te mai bucură, în afară de el?

N-am știut să răspund. Asta m-a speriat mai tare decât cearta.

M-am înscris la un atelier de cusut, la centrul de cartier. Știam să cos, dar nu mai făcusem de ani întregi ceva fiindcă îmi plăcea. Prima dată am stat cu telefonul pe masă. A treia oară l-am lăsat în geantă.

Mi-am făcut și programarea la dentist pe care o amânam. Când mi-a spus cât costa, primul gând a fost că poate copiii vor avea nevoie de bani. După aceea mi-am amintit că și eu aveam nevoie.

Cu Andrei vorbeam scurt, o dată pe săptămână. Într-o seară mi-a explicat că rata întârziase fiindcă Ioana își schimbase serviciul și primul salariu venise mai târziu. Rezolvaseră deja.

— Puteai să-mi spui, am început.

M-am oprit.

— Adică… mă bucur că ați rezolvat.

N-a spus nimic câteva clipe. Apoi m-a întrebat cum fusese la dentist.

După aproape două luni, i-am invitat la cafea.

— Sâmbătă, dacă puteți. Dacă nu, găsim altă zi.

Au venit duminică. Cumpărasem prăjituri, dar nu pregătisem o masă întreagă, ca să nu-i țin cu forța încă trei ore.

— Ioana, îmi pare rău că te-am sunat la serviciu. Și că v-am deschis plicul.

Ea își învârtea lingurița între degete.

— Ajunsesem să ascund lucruri înainte să vii. Nu lucruri rele. Cumpărături. O rochie. Ca să nu trebuiască să le explic.

M-a durut. Am avut răspunsul pregătit: că banii se câștigă greu. L-am înghițit.

— Nu trebuia să ajungi să faci asta.

Andrei s-a uitat spre mine.

— Vrem să vii, mamă. Dar să ne vizitezi, nu să ne verifici.

N-am reparat totul la cafeaua aceea. Încă îmi vine uneori să întreb cât au dat pe ceva. Uneori îmi scapă. Încerc să mă opresc fără să mă supăr că mi se atrage atenția.

Duminica trecută, Andrei m-a sunat singur.

— Venim la tine? Ne e dor de ardeii tăi umpluți.

Am zâmbit. Cheia lor nu mi-au dat-o înapoi și n-am cerut-o.

Încă învăț să nu mă simt mai puțin mamă când nu sunt întrebată despre fiecare lucru. Oare câte dintre noi am luat nevoia copiilor de libertate drept lipsă de iubire?