După divorț, am plecat cu două sacoșe și mi-am construit singură o casă. Acum am un om bun lângă mine, dar încă mă tem să-i dau o cheie

— Cheia asta de unde o ai?

Radu a rămas cu mâna deasupra mesei. Din sacoșa pusă lângă el ieșeau un praz și o pâine. Eu mă uitam la cheia argintie, iar degetele îmi tremurau atât de tare, încât le-am ascuns sub brațe.

— Tu mi-ai dat-o ieri, Elena. Pentru instalator.

Știam. Îmi aminteam. Și totuși, primul lucru care-mi trecuse prin cap fusese că, gata, începuse: încă un bărbat avea cheia casei mele și, într-o zi, tot eu aveam să plec.

— Las-o aici, am spus.

A pus-o pe masă fără zgomot.

— O las. Dar spune-mi ce s-a întâmplat.

Cum să-i explic că nu se întâmplase nimic în dimineața aceea și că tocmai asta mă speria? Liniștea. Faptul că aveam ce pierde.

Cu opt ani înainte, Mihai îmi spusese să-mi strâng lucrurile până venea maică-sa.

Eram căsătoriți de șaptesprezece ani. Casa era a părinților lui. Știusem asta, sigur că da, dar când pusesem gresia, schimbasem acoperișul și plătisem centrala din salariul meu de contabilă, nimeni nu-mi spusese că sunt doar găzduită.

— Nu te dă nimeni afară, zisese el. Doar că nu mai putem sta împreună.

Lângă ușă îmi pusese deja două sacoșe de rafie.

Descoperisem cu o lună înainte mesajele dintre el și o colegă. Nu țipasem când le citisem. Îl întrebasem numai de când.

— Ce mai contează?

Pentru mine conta. Conta câte seri spălasem cămășile în care se dusese la ea. Conta când încetaserăm să mai fim doi oameni și rămăsesem doar eu, făcând calcule să ne ajungă banii.

La divorț, am aflat cât de puțin puteam dovedi din tot ce plătisem. Facturi pierdute, lucrări făcute cu oameni aduși de socrul meu, bani dați în mână. Avocata mi-a explicat ce puteam cere pentru investiții. Ar fi însemnat alt proces, alte cheltuieli.

Am acceptat o înțelegere proastă. Nu fiindcă mi s-a părut dreaptă. Nu mai dormeam și începusem să greșesc la serviciu. Voiam să se termine.

Banii primiți s-au dus pe datorii, chirie și garanție. Mașina veche a rămas la el. Eu am păstrat un dulap, vesela de la mama și senzația că fusesem proastă cu acte.

Mama m-a primit trei săptămâni, până am găsit o garsonieră.

— Ai avut și tu gura mare, mi-a spus într-o seară, curățând cartofi.

Nu cred că voia să mă rănească. În lumea ei, o femeie care păstra o căsnicie păstra ceva, oricât o costa.

Am plâns în baie, cu apa pornită. Apoi m-am întors și am pus masa. Asta știam să fac.

Garsoniera mirosea a umezeală. Iarna dormeam cu șosete groase și calculam consumul caloriferului electric. Luam contabilitatea unei croitorii după program și făceam situații pentru un magazin mic sâmbăta.

Mi-am deschis un cont separat pentru economii. La început puneam o sută de lei. Uneori îi scoteam înainte de salariu. Mă enervam, îi puneam iar. Cam așa a mers.

Pe Radu l-am cunoscut după trei ani, la ziua unei colege. Era electrician, divorțat și avea o fată la liceu. Când mi-a cerut numărul, i-am spus că nu caut pe nimeni.

— Bine. Putem să bem o cafea fără să ne căutăm.

Nu m-a grăbit. Când anulam întâlniri, întreba dacă sunt bine. Nu apărea neanunțat. Nu făcea glume despre femei care „au rămas cu sechele”.

După aproape doi ani împreună, i-am arătat un teren la marginea unui sat de lângă Pitești.

— Aici vreau o casă. Mică. Dar a mea.

A mers prin iarba udă, a cercetat stâlpul de electricitate și m-a întrebat dacă verificasem accesul din acte.

Nu mi-a stricat bucuria. M-a ajutat să nu fac o prostie.

Am cumpărat terenul din economii. Pentru construcție am făcut credit și am vândut peticul de pământ moștenit de la tata. Casa are cincizeci și șase de metri pătrați. Gardul încă e neterminat.

Radu m-a ajutat cu lucrări pentru care avea calificare. Materialele le-am plătit eu și am păstrat fiecare factură. Când a propus să achite tâmplăria, am refuzat atât de brusc, încât s-a închis la față.

— Nu vreau nimic din casa ta, Elena.

— Acum nu.

Asta i-am spus. Omului care stătuse cu mine trei ore la coadă pentru un aviz, fără să-mi scoată ochii după.

Ne-am certat prima dată serios atunci.

— Pot să înțeleg că ți-e frică, mi-a zis. Dar mă doare să fiu judecat pentru ce ți-a făcut el.

N-am avut răspuns. O parte din mine îl credea. Alta îmi spunea că și Mihai fusese blând la început.

După mutare, Radu venea în weekend. Avea o periuță în pahar și două tricouri într-un sertar. Eu îmi țineam actele într-o mapă, lângă geanta de serviciu. Nu le puneam în dulap. Dacă trebuia să plec repede?

Din casa mea. Plătită de mine.

Când mi-am dat seama cât de absurd era, n-am râs. Mi s-a făcut rău.

Ieri îi dădusem cheia ca să primească instalatorul cât eram la birou. Dimineața, când mi-o adusese înapoi, nici măcar nu apucase să spună ceva.

M-am așezat în fața lui.

— Mi-e frică să nu ajung iar cu sacoșele la ușă.

Radu s-a uitat spre geam. Apoi și-a tras scaunul mai aproape, dar nu m-a atins.

— Nu vreau să trăim așa. Nici tu cu frica, nici eu dând examen în fiecare zi. Putem să căutăm ajutor. Și nu trebuie să mă mut aici.

Am plâns urât, cu nasul în mâneca halatului. El mi-a întins un șervețel și a așteptat.

Săptămâna viitoare am prima programare la o psihologă. Mi-a luat două luni să sun. Încă verific seara mapa cu acte. Încă mă încordez când aud „trebuie să vorbim”.

Cheia am pus-o deocamdată în sertar. Radu știe. Nu s-a supărat, dar nici n-am confundat răbdarea lui cu o obligație de a mă aștepta oricât.

Duminică am plantat ceapă în curte. I-am lăsat lui rândurile dinspre gard. E puțin, știu. Pentru mine a fost prima dată când n-am refăcut după el, ca să fiu sigură că totul rămâne sub controlul meu.

Încerc să învăț diferența dintre a mă proteja și a ține pe cineva mereu la ușă.

Dar voi cum ați știut că puteți avea din nou încredere, fără să vă abandonați pe voi?