Ginerele meu m-a tratat ca pe o servitoare în propria casă, până când i-am pus farfuria în față și i-am spus: „De azi, ori mă respecți, ori pleci”

— Maria, iar ai pus pătrunjel în ciorbă? Ți-am spus că eu nu mănânc verdeață!

Radu a împins farfuria spre mijlocul mesei atât de tare, încât zeama s-a vărsat pe fața de masă. Eu am rămas cu polonicul în mână, iar fiica mea, Andreea, și-a coborât ochii în telefon.

— Nu sunt bucătăreasă la restaurant, am spus încet.

— N-am zis asta. Dar dacă tot gătești, măcar întreabă și tu ce mănâncă lumea.

„Lumea” era el. Totul ajunsese să fie despre el.

Se mutaseră la mine pentru trei săptămâni, cât trebuia să dureze renovarea apartamentului lor din oraș. Eu locuiam singură într-o casă mică, la marginea Ploieștiului, rămasă de la părinții mei. Soțul meu, Vasile, murise cu patru ani înainte. De atunci mă obișnuisem cu liniștea, cu radioul pornit dimineața și cu papucii lăsați exact unde voiam eu.

Când Andreea m-a sunat, nici n-am stat pe gânduri.

— Veniți la mine, mamă. Cum să dați bani pe chirie?

Am eliberat dormitorul mare, am spălat perdelele și am cumpărat prosoape noi din pensia mea. M-am bucurat că o să am iar pași prin casă. Ce nu știam era că, în mai puțin de o lună, aveam să mă simt musafir în propria viață.

Radu voia cafeaua tare, fără zaț și pregătită înainte să plece la serviciu. Dacă nu era gata, trântea ușa dulapului și bombănea că nu poate începe ziua „ca omul”. Seara își lăsa șosetele lângă canapea, farfuriile pe masă și prosopul ud pe calorifer.

Prima dată am strâns după el fără să spun nimic.

A doua oară i-am atras atenția.

— Radu, coșul de rufe e în baie.

— Da, mamă-soacră, imediat.

Numai că „imediat” nu venea niciodată.

Andreea pleca devreme la serviciu și apoi trecea pe la apartament să verifice muncitorii. Ajungea obosită, cu praf pe pantofi și nervii întinși. Nu voiam să o încarc și eu. Îmi spuneam că mai rezist puțin. Trei săptămâni nu sunt o viață.

Doar că renovarea s-a prelungit. Un instalator nu mai răspundea, mobila întârzia, iar banii lor se terminau. Trei săptămâni s-au făcut două luni.

În fiecare zi, pretențiile lui Radu creșteau.

— N-ai călcat cămașa albastră?

— Nu. Nici nu știam că trebuie.

S-a uitat la mine de parcă îl dezamăgisem grav.

— Păi ai văzut-o pe scaun.

— Am văzut-o. Am crezut că ai și tu două mâini.

A râs scurt, fără pic de veselie.

— Andreea, mama ta e pusă pe ceartă azi.

Fiica mea a oftat.

— Mamă, te rog… Radu are o ședință importantă.

Asta m-a durut mai mult decât vorbele lui. Mi-am privit fata și, pentru o clipă, n-am recunoscut-o. Eu o crescusem singură în multe privințe, fiindcă Vasile lucra cu lunile pe șantier. O învățasem să nu lase pe nimeni să o calce în picioare. Acum îmi cerea mie să tac, ca să-i fie lui bine.

Am călcat cămașa.

Da, am făcut-o. Și mi-a fost rușine de mine în timp ce plimbam fierul peste mâneci.

Punctul de rupere a venit într-o duminică. Făcusem sarmale, fiindcă Andreea spusese că îi era dor. Stătusem aproape patru ore în bucătărie. Mă durea spatele, iar mâinile îmi miroseau a ceapă și foi de varză.

Radu a venit cu fratele lui, Cătălin, fără să mă anunțe.

— Mai pune un tacâm, mi-a spus, intrând încălțat pe covorul pe care tocmai îl spălasem.

Nici „bună ziua”, nici „se poate?”.

Am pus tacâmul. Am încălzit mâncarea. Am adus pâine, smântână și ardei. Când m-am așezat, Radu și-a verificat paharul.

— Vin nu avem?

— Este în cămară, am răspuns.

— Păi adu-l, te rog.

Tonul lui nu avea nimic dintr-o rugăminte. Cătălin s-a uitat în farfurie. Andreea a încremenit.

M-am ridicat, am mers în cămară și am luat sticla. Când m-am întors, am pus-o în fața lui, dar nu m-am mai așezat.

— Deschide-o singur. Și după ce mănânci, îți strângi masa.

Radu a ridicat sprâncenele.

— Ce-ai pățit?

— Am pățit că m-am săturat.

— Iar începem?

— Nu. Acum terminăm.

Mi se zbătea inima atât de tare, încât aproape nu-mi auzeam vocea. Totuși, am continuat.

— Casa asta e a mea. Eu v-am primit ca să vă ajut, nu ca să devin femeia voastră de serviciu. Nu-ți mai fac cafeaua, nu-ți mai calc hainele și nu mai strâng după tine. Dacă nu-ți convine, îți iei bagajele în seara asta.

— Mamă! a izbucnit Andreea.

— Nu, Andreea. Destul. Ai văzut tot și ai tăcut.

Radu s-a ridicat brusc.

— Eu muncesc toată ziua! Nu stau acasă ca…

S-a oprit, dar era prea târziu.

— Ca mine? am întrebat. Spune. Ca o pensionară care n-are altceva de făcut?

În bucătărie s-a făcut liniște. Se auzea doar frigiderul și o mașină trecând pe stradă.

Cătălin și-a lăsat furculița jos.

— Radu, femeia are dreptate, a spus el. Te-ai cam întins.

Ginerele meu s-a înroșit. Pentru prima dată, cineva din familia lui nu i-a ținut partea. A ieșit în curte și a trântit ușa.

Andreea a început să plângă.

— De ce n-ai spus că te simți așa?

— Am spus. Numai că nu m-ai ascultat.

A rămas cu buzele strânse, apoi a început să adune farfuriile. Nu i-am luat nimic din mână.

În noaptea aceea, Radu a dormit pe canapea. Dimineața, când am intrat în bucătărie, cafeaua era deja făcută. El stătea la masă și își freca palmele.

— Maria… am fost nesimțit.

Nu era o scuză frumoasă. Nici lungă. Dar părea scoasă greu din el.

— Ai fost, i-am răspuns.

A dat din cap.

— N-am realizat. Acasă făcea mama toate astea și… m-am obișnuit prost.

— Eu nu sunt mama ta. Și nici ea n-ar trebui tratată așa.

Din ziua aceea, nu s-a transformat într-un om perfect. Ar fi minciună să spun asta. A mai lăsat câte o cană pe masă, a mai oftat când i-am cerut să dea cu aspiratorul. Dar și-a spălat hainele, a gătit de două ori și, înainte să invite pe cineva, m-a întrebat.

Când s-au mutat înapoi, Radu mi-a lăsat pe masă o cutie cu prăjituri și un bilet: „Mulțumesc că ne-ai primit. Și iartă-mă că am uitat a cui era casa.”

Am păstrat biletul. Nu pentru că șterge ce s-a întâmplat, ci pentru că îmi amintește de ziua în care am încetat să confund iubirea cu sacrificiul fără margini.

Oare de câte ori tăcem „de dragul familiei”, până ajungem străini în propria casă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?