La aproape 70 de ani, mi-am sunat fiul după trei ani de tăcere. Mi-a răspuns nora și mi-a spus: „Vă rog să nu mai sunați”

— Vă rog să nu mai sunați. Andrei nu vrea să vorbească cu dumneavoastră.

Vocea Ioanei era joasă, dar hotărâtă. Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu mâna cealaltă sprijinită de masa din bucătărie. Fierbea ciorba pe aragaz, iar capacul oalei tremura ușor. N-am fost în stare să închid.

— Dă-mi-l numai un minut. Sunt mama lui.

A urmat o pauză.

— Tocmai asta e problema, doamnă Elena. Credeți că faptul că sunteți mama lui vă dă voie să faceți orice.

Apoi s-a auzit semnalul scurt. Închisese.

M-am așezat pe scaun și am privit cele două farfurii puse pe masă. Le scosesem din obișnuință, deși locuiam singură de aproape șase ani. În ziua aceea împlineam șaizeci și nouă de ani. Îmi cumpărasem singură un tort mic, cu frișcă, și pusesem lângă el lumânările rămase de anul trecut.

Andrei nu m-a sunat.

Poate că meritam. Mi-a luat mult să pot spune asta fără să caut imediat o scuză.

L-am născut la douăzeci și patru de ani, într-o iarnă în care geamurile salonului de spital aveau gheață pe margini. Tatăl lui, Vasile, a venit abia seara. Mirosea a țuică și s-a supărat că băiatul plângea.

— Ia-l de aici, că-mi sparge capul.

Așa era Vasile. La început ridica doar vocea. După aceea a început să ridice mâna. Prima palmă am primit-o pentru că pusesem prea multă sare în tocăniță. Prima lovitură cu pumnul, pentru că îl întrebasem unde fusese toată noaptea.

Am rămas lângă el opt ani. Nu fiindcă îl iubeam, cum le-am spus altora, ci fiindcă mi-era frică. Aveam un salariu mic la croitorie, nicio locuință și o mamă bolnavă într-un sat din Buzău. Vasile îmi repeta că, dacă plec, îl păstrează el pe Andrei și eu n-o să-l mai văd niciodată.

Într-o seară l-a împins pe băiat fiindcă vărsase laptele. Andrei s-a lovit cu fruntea de dulap și a început să plângă fără glas. Atunci am simțit că se rupe ceva în mine.

Am plecat în aceeași noapte, cu două sacoșe și copilul învelit într-o pătură. Am dormit o lună la sora mea, Mariana, într-o garsonieră în care eram cinci suflete. Ziua coseam, seara spălam scări. Tot ce câștigam se ducea pe chirie, mâncare și haine pentru Andrei.

El a devenit centrul vieții mele. Nu o parte. Totul.

Îi verificam ghiozdanul, buzunarele, prietenii. Dacă întârzia zece minute, ieșeam pe stradă să-l caut. Când a plecat la facultate în București, îl sunam dimineața, la prânz și seara.

— Mamă, sunt bine. Am douăzeci de ani.

— Și la douăzeci de ani poți păți ceva.

Credeam că asta înseamnă iubire. Nu vedeam că frica mea îi stătea pe piept ca o piatră.

Pe Ioana mi-a prezentat-o într-o duminică. Venise cu un buchet de lalele și o cutie de prăjituri. Era politicoasă, îngrijită și vorbea puțin. Eu am hotărât din primele zece minute că nu-mi place.

Nu pentru că îmi făcuse ceva. Pentru că Andrei o privea într-un fel în care nu mă mai privea pe mine.

La masă, ea i-a pus mâna pe braț și i-a spus:

— Să nu uiți că mâine mergem să vedem apartamentul.

— Ce apartament? am întrebat.

Andrei a lăsat furculița jos.

— Vrem să ne mutăm împreună.

Am simțit că rămân fără aer.

— Și mie când aveai de gând să-mi spui?

— Acum îți spun.

— După câte am făcut pentru tine, aflu la masă, de față cu o străină?

Ioana și-a retras mâna. Chipul i s-a înroșit, dar n-a răspuns. Poate dacă ar fi țipat, mi-ar fi fost mai ușor s-o urăsc. Tăcerea ei mă făcea să par exact ce eram: o mamă care nu putea accepta că fiul ei crescuse.

După ce s-au căsătorit, lucrurile s-au înrăutățit. Mă duceam la ei fără să anunț. Le duceam sarmale, borcane cu zacuscă, prosoape. Dacă nu răspundeau, așteptam în fața blocului.

Odată am văzut lumină la bucătărie și am sunat de șapte ori.

— De ce nu deschideți? am întrebat când, în sfârșit, Andrei a coborât.

— Pentru că ne certam și voiam să fim singuri.

— Ea te-a pus să nu-mi deschizi?

A închis ochii și și-a frecat fruntea.

— Mamă, nu orice fac are legătură cu Ioana.

Dar eu eram convinsă că ea mi-l lua. Îi criticam mâncarea, hainele, felul în care cheltuia banii. Când au luat un credit pentru apartament, am spus că Ioana îl bagă în datorii. Când și-a schimbat serviciul, am spus că tot ea îl împinsese.

La botezul nepotului meu, Radu, am făcut cea mai urâtă scenă.

Ioana îi dăduse copilului numele tatălui ei. Eu voiam să-l cheme Vasile, după bunicul lui, deși omul acela ne distrusese viața. Nici acum nu înțeleg de ce am insistat. Poate voiam să simt că părerea mea încă are greutate.

— În familia asta eu nu mai însemn nimic! am strigat în restaurant.

Muzica s-a oprit între melodii. Toți se uitau la noi.

Andrei m-a luat de braț și m-a dus afară.

— Ai băut?

— N-am băut nimic! Dar nevastă-ta mă umilește.

— Ioana n-a spus nimic.

— Tocmai. Stă și te întoarce împotriva mea.

Atunci a izbucnit.

— Nu ea mă îndepărtează, mamă. Tu o faci! Tu intri peste noi, tu jignești, tu mă faci să mă simt vinovat că am propria familie!

Am ridicat mâna, nu ca să-l lovesc, ci ca să-l opresc. El s-a ferit instinctiv.

Gestul acela m-a tăiat mai rău decât orice cuvânt. Fiul pe care îl apărasem de un tată violent se ferise de mine.

Totuși, nici atunci n-am cedat. I-am spus că e nerecunoscător. Că într-o zi Ioana o să-l părăsească și o să se întoarcă la mine. El m-a privit lung.

— Nu mă întorc, mamă. Nu până nu înțelegi că nu sunt proprietatea ta.

Au trecut trei ani.

Am ratat primii pași ai lui Radu, prima lui serbare, zilele lui de naștere. Îi cumpăr cadouri și le țin într-un dulap: o mașinuță, un pulover albastru, o carte cu povești. Nici nu știu dacă îi mai vin hainele.

Mariana îmi spune să merg la psiholog. La început m-am supărat.

— Nu sunt nebună.

— N-am zis că ești. Dar ești rănită și îi rănești pe ceilalți.

M-am dus până la urmă. Acolo am înțeles că am confundat grija cu controlul. Că l-am făcut pe Andrei responsabil pentru singurătatea mea. Că, după ce am trăit ani întregi cu frica de a-l pierde, am ajuns să-l pierd tocmai pentru că l-am ținut prea strâns.

I-am scris o scrisoare. Fără reproșuri, fără „după câte am făcut pentru tine”. I-am spus că îmi pare rău. Că nu cer să mă ierte imediat. Că vreau doar să știe că ușa mea rămâne deschisă și că, dacă va veni, nu-i voi mai cere să aleagă între mine și soția lui.

Am pus scrisoarea la poștă acum două săptămâni.

În fiecare seară verific telefonul. Uneori mi se pare că aud cheia în ușă și mă ridic repede, deși știu că nu are cine să intre.

Nu știu dacă Andrei mă va ierta. Știu doar că iubirea mea, așa cum am oferit-o eu, a ajuns să doară.

Oare un copil trebuie să-și ierte părintele doar pentru că părintele a suferit? Și cât de târziu e prea târziu ca să înveți să iubești fără să ții pe cineva prizonier?