Soțul meu și-a pus verigheta pe masă și mi-a spus că trebuie să aleagă între mine și copiii lui

— Elena, copiii mei nu te mai vor în viața lor. Și eu… eu nu mai pot continua așa.

Mihai și-a scos verigheta chiar în bucătăria în care, cu două ore înainte, frământasem cozonac pentru ziua fiicei lui. A pus-o lângă solniță, cu un clinchet mic. Atât de mic, încât mi s-a părut nedrept că un sunet ca acela putea să-mi rupă viața în două.

— Ce înseamnă că nu mai poți? am întrebat. Pleci câteva zile sau pleci de tot?

Nu m-a privit. Își freca palmele de parcă îi era frig.

— Cred că trebuie să ne despărțim.

Aveam patruzeci și unu de ani și, până în seara aceea, crezusem că dragostea dintre doi oameni maturi poate trece peste orice. Peste rate, peste oboseală, peste gura lumii. Chiar și peste o fostă soție care suna de cinci ori pe zi și peste doi copii care mă priveau ca pe femeia care le furase tatăl.

Îl cunoscusem pe Mihai la o farmacie din Ploiești. Așteptam amândoi la coadă, iar el făcuse o glumă despre prețul vitaminelor. Era divorțat de trei ani. Mi-a spus de la început că avea doi copii: Andrei, de șaptesprezece ani, și Ioana, de paisprezece.

— Ei sunt pe primul loc, mi-a spus la a treia întâlnire.

— E normal, i-am răspuns.

Și chiar credeam asta. Nu voiam să le fiu mamă. Aveau mamă. Voiam doar să nu fiu tratată ca un dușman.

Când m-am mutat în apartamentul lui, am încercat să schimb cât mai puține lucruri. N-am aruncat cănile vechi, n-am mutat fotografiile copiilor și nici n-am ocupat dulapul în care rămăseseră câteva haine ale Danielei, fosta lui soție. Am așteptat luni întregi până să întreb dacă le putem pune într-o cutie.

Prima dată când am gătit pentru copii, Andrei nici nu s-a așezat la masă.

— Eu nu mănânc ce face ea.

Ioana și-a împins farfuria și l-a urmat. Mihai a rămas cu furculița în aer.

— Dați-i și voi o șansă, a murmurat el.

— Mama a zis că încearcă să ne cumpere cu mâncare, a răspuns Ioana.

M-am prefăcut că spăl ceva la chiuvetă, deși chiuveta era goală. Nu voiam să mă vadă plângând.

Daniela le spunea că eu fusesem motivul divorțului, deși îl cunoscusem pe Mihai mult mai târziu. Le spunea că tatăl lor cheltuia pe mine banii care li se cuveneau lor. În realitate, eu plăteam jumătate din rată, întreținerea și, în lunile mai grele, cumpărăturile. Lucram la un cabinet stomatologic și îmi număram banii înainte de salariu ca oricare alt om.

De Crăciun, i-am cumpărat Ioanei o geacă pe care o văzuse într-un magazin din centru. A desfăcut pachetul, s-a uitat la etichetă și a lăsat-o pe canapea.

— Mama nu vrea să port lucruri de la tine.

— Dar tu vrei? am întrebat încet.

Pentru o clipă, am văzut că îi plăcea. Apoi s-a închis din nou.

— Nu.

Mai târziu am găsit geaca îndesată într-o pungă, lângă ușă. Am returnat-o și am folosit banii ca să plătesc gazele.

Mihai îmi promitea că lucrurile se vor așeza.

— Sunt copii, Elena. Sunt influențați. Ai răbdare.

Am avut. Poate prea multă.

Acceptam ca el să plece singur cu ei în vacanțe, fiindcă nu mă voiau. Acceptam ca Daniela să-l cheme pentru orice robinet stricat, deși avea frați și vecini. Acceptam să-mi petrec duminicile singură, în timp ce ei patru mergeau la masă la mama lui Mihai, „pentru binele copiilor”.

Când îl întrebam de ce trebuie să fie și Daniela acolo, se enerva.

— Vrei să-i pun să aleagă între părinți?

— Nu. Dar pe mine de ce mă pui mereu să accept tot?

Tăcea. Iar tăcerea lui ajunsese să doară mai rău decât vorbele copiilor.

Ne-am căsătorit civil într-o joi, cu sora mea, Mariana, și doi prieteni drept martori. Copiii au refuzat să vină. În seara aceea, Andrei i-a trimis tatălui său un mesaj: „Dacă te însori cu ea, pentru mine nu mai exiști.”

Mihai a plâns în baie. Eu am rămas în rochia crem, pe marginea patului, ținând în brațe buchetul care deja se ofilise puțin.

— O să înțeleagă, mi-a spus după aceea.

Dar nu au înțeles. Sau poate nimeni nu i-a ajutat să înțeleagă.

În următoarele luni, Andrei nu i-a mai răspuns la telefon. Ioana venea doar dacă eu plecam de acasă. Daniela i-a spus lui Mihai că fata făcea atacuri de panică din cauza căsătoriei noastre. El a început să doarmă prost, să lipsească de la serviciu și să-mi vorbească tot mai puțin.

Am propus terapie de familie.

— Eu vin, am spus. Plătesc eu primele ședințe. Putem măcar să încercăm.

Daniela a refuzat. Copiii au refuzat. Mihai a amânat.

Apoi, într-o seară, l-am auzit vorbind pe balcon.

— Da, Daniela… înțeleg. Dacă asta îi face să se întoarcă la mine, o să rezolv.

Când a intrat, avea fața unui om care luase deja o hotărâre.

Așa am ajuns în bucătărie, cu verigheta lui lângă solniță și cozonacul crescând inutil în cuptor.

— M-ai lăsat să lupt singură, i-am spus. Ani întregi mi-ai cerut răbdare, iar acum mă dai la o parte ca pe un scaun care încurcă.

— Sunt copiii mei!

A lovit masa cu palma, apoi s-a speriat chiar el de gest.

— Știu că sunt copiii tăi. Niciodată nu ți-am cerut să renunți la ei. Ți-am cerut doar să nu renunți la mine.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Andrei a spus că nu mă mai vede cât timp sunt cu tine. Ioana spune că vrea să se mute la bunici. Ce vrei să fac?

— Să fii tatăl lor. Dar și soțul meu. Să nu mă sacrifici doar pentru că eu sunt singura care nu te amenință.

N-a răspuns.

În două săptămâni mi-am strâns lucrurile. Am luat doar ce cumpărasem eu. Când am ajuns la cănile noastre, le-am lăsat acolo. Nu mai încăpeau în cutie și, sincer, nu mai încăpeau nici în mine toate amintirile.

Mihai m-a ajutat să cobor bagajele. În fața blocului, lângă mașina surorii mele, m-a prins de mână.

— Eu te iubesc. Să nu crezi că nu.

Mi-am tras mâna.

— Uneori nu contează ce simți, Mihai. Contează ce alegi.

După trei luni, am primit actele de divorț. Tot atunci am aflat de la o cunoștință că Andrei se întorsese să doarmă la tatăl lui, iar Daniela venea din nou la mesele de duminică. Poate că ei și-au refăcut, într-un fel strâmb, familia. Numai că pentru liniștea lor a trebuit să dispar eu.

Încă mă întreb dacă trebuia să mai lupt sau dacă am acceptat prea multe de la început. Voi ați putea rămâne lângă un om care vă iubește, dar nu are curajul să vă aleagă?