M-am întors în sat pentru aniversarea mamei, dar tata m-a făcut de rușine în fața tuturor: „La oraș ai uitat cine ești”

— Ai venit și tu, în sfârșit! Credeam că trebuie să moară cineva ca să-ți mai amintești drumul spre casă.

Tata stătea în poartă, cu brațele încrucișate. Nici măcar nu s-a uitat la Radu, soțul meu. Ochii lui au coborât spre pantofii mei, apoi spre mașina parcată lângă șanț.

— Bună și ție, tată.

Mama împlinea șaizeci de ani. Pentru ea făcusem drumul din București până în satul nostru din Buzău, după o săptămână în care dormisem câte patru ore pe noapte. Lucram la o firmă de contabilitate, iar două colege plecaseră exact înainte de închiderea lunii.

În curte mirosea a friptură, mărar și fum. Mătușa Florica m-a îmbrățișat, apoi m-a întrebat imediat când fac un copil. Unchiul Sandu a vrut să știe cât câștig. Verișoara mea, Daniela, mi-a pipăit sacoul și a râs.

— La voi, la București, vă îmbrăcați și la masă ca la televizor?

Am zâmbit. Așa învățasem să supraviețuiesc acolo: zâmbeam, schimbam vorba, strângeam din dinți.

Tata nu m-a slăbit deloc. Când am spus că nu pot rămâne până luni, a trântit furculița în farfurie.

— Normal că nu poți. Serviciul tău e mai important decât maică-ta. Casa asta nu mai înseamnă nimic.

— Am venit, nu? Am condus trei ore și jumătate.

— Ai venit să bifezi. Ca la firmă.

Masa a amuțit. Mama rupea încet o bucată de pâine, fără să ridice ochii. Radu mi-a pus mâna pe genunchi, dar m-am tras. Eram prea furioasă ca să suport mila cuiva.

— Ce vrei de la mine? am întrebat. Să-mi las serviciul și să mă întorc aici?

— Vreau să nu-ți fie rușine cu noi!

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a căzut pe ciment.

— Mie nu mi-a fost niciodată rușine. Dar ție ți-a fost rușine cu mine din clipa în care am ales altceva decât ai hotărât tu.

Am intrat în camera mea veche. Pe dulap mai era diploma de bac, prinsă sub sticlă. În sertar am găsit caietul în care îmi calculasem, cu ani în urmă, banii pentru facultate: chirie, abonament, covrigi. Tata îmi spusese atunci că nu are de unde să mă țină la București. Mai târziu aflasem că vânduse două vaci și împrumutase bani de la un vecin, dar nu recunoscuse niciodată.

Seara, după ce rudele au plecat, l-am găsit în spatele casei. Repara același mâner de lopată de zece minute.

— De ce mă pedepsești de fiecare dată când vin?

Nu mi-a răspuns. A strâns sârma până i s-au albit degetele.

— Pentru că pleci, a spus într-un târziu.

— Plec fiindcă acolo e viața mea.

— Știu.

Vocea îi era joasă. Aproape străină.

— Când ai plecat la facultate, maică-ta plângea noaptea. Eu spuneam că te întorci. După aia ți-ai găsit serviciu, te-ai măritat… Ai început să ne suni duminica, pe fugă. Și mi-am zis că ne-ai lăsat în urmă.

— Nu v-am lăsat. Am încercat să nu vă mai cer bani. Ții minte când mi s-a mărit chiria? Am mâncat o lună cartofi și covrigi, dar nu te-am sunat. Mi-era frică să nu-mi spui că ai avut dreptate, că n-o să mă descurc.

Tata a lăsat lopata jos.

— Eu mă lăudam cu tine la toată lumea.

— Mie nu mi-ai spus niciodată.

A tăcut, apoi și-a șters obrazul cu dosul palmei. Nu știu dacă era transpirație sau lacrimă.

— N-am știut cum să vorbesc cu tine. Cu cât te vedeam mai puternică, cu atât simțeam că nu mai ai nevoie de mine. Și atunci… te înțepam. Ca prostul.

Mi s-a rupt ceva în piept. Toți anii aceia în care îi auzisem reproșurile ca pe o condamnare erau, de fapt, felul lui strâmb de a spune că îi era dor.

— Am nevoie de tine, tată. Doar că nu înseamnă că trebuie să trăiesc viața pe care ai ales-o tu.

A dat din cap. M-a tras spre el, stângaci, mirosind a fum și pământ umed. Nu mă mai îmbrățișase de la nunta mea.

A doua zi am plecat după prânz. Tata mi-a pus în portbagaj cartofi, borcane cu zacuscă și o sacoșă cu mere.

— Să suni când ajungi, a murmurat.

— Sun. Și vin luna viitoare, nu doar la vreo adunare.

Uneori, părinții ne rănesc tocmai fiindcă nu știu să spună că se tem să nu ne piardă. Dar câți ani trebuie să treacă până avem curajul să-i întrebăm ce se ascunde, de fapt, în spatele reproșurilor?