La prima masă cu familia soțului meu, mătușa lui m-a umilit pentru că vin „de la țară”, iar el mi-a cerut mie să-mi cer scuze

— La voi, la țară, probabil se intră încălțat în casă, dar aici avem parchet bun.

Mătușa Viorica a spus asta zâmbind, în timp ce se uita direct la ghetele mele. Nici măcar nu apucasem să trec pragul. Stăteam cu sacoșa de cadouri într-o mână și cu fermoarul hainei prins la jumătate, iar în spatele meu Radu și-a lăsat privirea în podea.

— M-am descălțat, am răspuns încet.

— Știu, draga mea. Glumeam și eu. Vai, ce sensibili sunt tinerii din ziua de azi!

Era prima dată când mergeam la familia lui Radu, într-un oraș de provincie din Ardeal. Eram căsătoriți de patru luni. Până atunci, întâlnisem doar părinții lui, oameni liniștiți, care vorbeau puțin și se fereau să o contrazică pe mătușa Viorica. Ea era sora mai mare a mamei lui și, din câte aveam să înțeleg, conducea familia fără să-i fi dat cineva această funcție.

Mă pregătisem două zile pentru vizită. Făcusem cozonac, deși venisem după o săptămână grea la serviciu. Cumpărasem cafea bună, un buchet de crizanteme și o sticlă de vișinată pentru unchiul Mircea. Cheltuisem mai mult decât ne permiteam în luna aceea. Aveam rată la apartament, centrala tocmai se stricase, iar Radu își primise salariul cu întârziere.

Când i-am întins cozonacul, mătușa l-a apăsat cu degetul.

— Cam îndesat. Ai pus drojdia direct în făină?

— L-am făcut cum m-a învățat mama.

— Așa se explică.

A râs singură. Mama lui Radu, Elena, a început să aranjeze niște șervețele care erau deja perfect drepte. Unchiul Mircea și-a dres glasul, apoi a deschis televizorul mai tare.

La masă, observațiile au continuat. Mai întâi m-a întrebat dacă am terminat „o facultate adevărată” sau doar cursurile acelea de la distanță. I-am spus că am făcut facultatea la zi și că lucrez în contabilitate.

— Contabilitate… Deci stai la birou și pui niște cifre într-un calculator.

Radu a zâmbit forțat.

— Mătușă, Andreea muncește mult.

— N-am zis că nu muncește. Numai că pe vremea mea femeile munceau și țineau casa lună. Acum comandați mâncare și vă plângeți că sunteți obosite.

Mi-am strâns degetele în poală. Radu știa că plecam de acasă la șapte dimineața și mă întorceam uneori după opt seara. Știa că eu plătisem avansul pentru apartament din economiile strânse în șase ani. Știa și că, în ultima lună, tot eu făcusem cumpărăturile, mâncarea și curățenia, fiindcă el lucra la un proiect suplimentar.

Totuși, n-a mai spus nimic.

După sarmale, mătușa Viorica a vrut să știe de ce nu avem încă perdele în sufragerie. Văzuse apartamentul nostru în niște poze trimise de Elena.

— O casă fără perdele pare neterminată. Dar, mă rog, trebuie să fi crescut într-o casă îngrijită ca să observi asemenea lucruri.

Atunci am ridicat privirea.

— Am crescut într-o casă îngrijită.

— Nu te supăra. Știu că părinții tăi sunt oameni simpli.

Tata fusese șofer pe autobuz, iar mama lucrase la croitorie până când problemele cu vederea o obligaseră să se pensioneze. Nu avuseseră bani mulți, dar nu plecasem niciodată la școală cu haine murdare sau cu pachetul gol. Tata își petrecuse iernile trezindu-se la patru, iar mama cususe rochii noaptea ca eu să pot face facultatea.

Mătușa Viorica nu-i întâlnise niciodată.

— Faptul că sunt oameni simpli nu vă dă dreptul să vorbiți despre ei de sus, i-am spus.

Lingura Elenei a lovit marginea farfuriei. Radu și-a pus mâna pe genunchiul meu sub masă, apăsând suficient de tare cât să înțeleg că voia să tac.

— Eu doar încerc să te învăț, a răspuns Viorica. Ai intrat într-o familie cu anumite standarde.

— Atunci măsurați-vă limbajul. Până acum m-ați criticat pentru educație, pentru casă, pentru serviciu și pentru locul din care provin. Nu sunt copilul dumneavoastră și nu am venit aici să fiu examinată.

S-a făcut liniște. Se auzea doar o reclamă la detergent de la televizor.

Mătușa și-a dus șervetul la gură.

— Radu, soția ta îmi vorbește mie așa, în casa mea?

El s-a ridicat brusc.

— Andreea, vino puțin pe hol.

Am mers după el. A închis ușa sufrageriei și a vorbit printre dinți.

— Ce faci? Vrei să iasă scandal?

— Scandalul a început de când am intrat.

— Așa e ea. Toți o știm. Trebuia să ignori.

— Tu de ce ai ignorat?

— Pentru că e mătușa mea și e mai în vârstă. Hai, te rog. Intri, spui că ai înțeles greșit și îți ceri scuze.

M-am uitat la omul cu care îmi împărțeam patul, ratele și planurile de copii. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să fac asta acolo, lângă cuierul plin cu paltoane și o pungă de rafie în care Viorica păstra papuci pentru musafiri.

— Vrei să-mi cer scuze fiindcă m-am apărat?

— Vreau să nu stricăm atmosfera pentru o prostie.

— Pentru tine demnitatea mea e o prostie?

— Nu răstălmăci. Mai stăm două ore și plecăm. Înghite și tu puțin.

Cuvântul acela m-a durut mai tare decât toate ironiile mătușii. „Înghite.” Ca și cum asta era datoria mea de soție. Să înghit ca el să nu fie incomodat.

Mi-am luat haina.

— Eu plec. Tu hotărăști dacă vii cu mine.

— Nu mă pune să aleg între tine și familie.

— Nu eu te-am pus. Ei m-au umilit, iar tu mi-ai cerut mie să repar masa. Eu doar îți spun ce nu voi accepta de acum înainte.

Am intrat în sufragerie și am mulțumit pentru mâncare. Mătușa Viorica m-a privit cu buzele strânse.

— Fugi când nu-ți convine adevărul?

— Nu. Plec atunci când respectul lipsește.

Am ieșit singură. Afară ploua mărunt și era un frig care intra prin haine. Aveam doar câțiva bani în portofel, iar până la gară erau aproape trei kilometri. Am pornit pe jos, cu lacrimile curgându-mi în sfârșit pe obraji.

După câteva minute, am auzit pași în spate.

Radu venea alergând, fără căciulă, cu geaca descheiată.

— Andreea, stai!

Nu m-am oprit imediat.

Când a ajuns lângă mine, respira greu.

— Am greșit, a spus. Mi-a fost frică de scandal și te-am lăsat singură în mijlocul lui.

— Ai venit pentru că mă iubești sau pentru că se uitau urât la tine după ce am plecat?

A tăcut. Măcar n-a mințit repede.

— Am venit fiindcă, atunci când mătușa a spus că te întorc eu din drum, mi-am dat seama că exact asta așteptau toți. Să te pun la punct. Și eu aproape că am făcut-o.

Am mers până la gară fără să ne ținem de mână. În tren, mi-a spus că i-a cerut mătușii să nu mă mai jignească și că nu ne vom întoarce până nu își cere ea scuze. Nu l-am iertat pe loc. Nici nu cred că iubirea trebuie să șteargă totul într-o secundă.

Au trecut trei luni. Mătușa Viorica nu și-a cerut scuze. Trimite însă mesaje Elenei în care spune că eu l-am rupt pe Radu de familie. El nu mai tace. Uneori îi tremură vocea când îi răspunde, pentru că a fost crescut să creadă că respectul înseamnă supunere, dar îi răspunde.

Eu încă mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu plecam în seara aceea. Câte umilințe trebuie să înghită un om pentru ca ceilalți să poată spune că a fost „liniște în familie”?