Tata s-a mutat la noi după pensionare, dar își punea toată pensia deoparte: „Voi sunteți tineri, vă descurcați”

— Spune-i tu sau îi spun eu să plece!

Radu stătea în bucătărie cu factura la gaze strânsă în pumn. Vorbea încet, ca să nu-l audă tata din sufragerie, dar maxilarul îi tremura. Pe masă erau bonurile de la farmacie, întreținerea și rata apartamentului. Aproape patru mii de lei, adunate într-o grămadă care părea să ne acuze.

— Nu pot să-i spun așa ceva, am șoptit. E tatăl meu.

— Și eu sunt soțul tău, Elena. Sau ai uitat?

Replica lui m-a lovit mai rău decât dacă ar fi țipat.

Tata, Petre, se pensionase cu trei luni înainte. Locuise singur la Ploiești după moartea mamei, dar începuse să uite aragazul aprins și să se plângă că îl apasă liniștea. Când mi-a spus că nu mai suportă serile singur, i-am propus să vină la noi, în apartamentul nostru cu trei camere din Drumul Taberei.

Radu nu fusese încântat, dar acceptase.

— E temporar, îmi spusese el. Până se obișnuiește cu pensia și vedem ce facem.

Numai că „temporar” s-a transformat repede într-o viață nouă pentru toți trei.

Tata ocupa sufrageria, televizorul mergea aproape toată ziua, iar căldura trebuia ținută mai tare fiindcă îl dureau genunchii. Mânca la noi, își spăla hainele la noi și mă trimitea după medicamente. Nu cerea lucruri scumpe. Tocmai asta mă făcea să mă simt vinovată când mă gândeam la bani.

În prima lună nu i-am spus nimic. În a doua, Radu a început să calculeze. În a treia, cardul nostru era aproape gol cu zece zile înainte de salariu.

Eu câștigam patru mii cinci sute de lei la un cabinet stomatologic, iar Radu puțin peste cinci mii la un depozit. Aveam rata, întreținerea, facturile, mâncarea și un credit mai vechi pentru mașină. Tata primea o pensie de trei mii două sute de lei.

Și nu cheltuia aproape nimic din ea.

Am aflat într-o dimineață, când m-a rugat să-l ajut cu aplicația băncii. Avea peste nouă mii de lei într-un cont de economii. Trei pensii aproape întregi.

— Tată, dar medicamentele ți le-am cumpărat eu ieri.

— Păi da, că tu ai salariu.

— Și tu ai pensie.

S-a uitat la mine de parcă îl jignisem.

— Pensia trebuie pusă deoparte pentru zile negre. Voi sunteți tineri, vă descurcați.

Am rămas cu telefonul în mână și cu o furie rușinoasă în piept. Voiam să-i amintesc că luasem bani împrumut de la colega mea ca să plătesc revizia centralei. Voiam să-i spun că Radu își lipise talpa pantofului de serviciu în loc să cumpere alții. Dar era tata. Omul care mă dusese pe bicicletă la școală și care, când eram mică, îmi lăsa mie ultima bucată de carne din farfurie.

Am tăcut.

Tăcerea mea a costat mult.

Radu a început să vină mai târziu acasă. Mânca în bucătărie, fără să intre în sufragerie. Tata simțea răceala și răspundea cu ironii.

— Unii ajung stăpâni mari când au un apartament pe treizeci de ani la bancă, a spus într-o seară.

Radu a lăsat furculița jos.

— Unii ajung musafiri permanenți și uită că apa, lumina și mâncarea costă.

— Radu, te rog…

— Nu, Elena. Mereu mă rogi pe mine.

Tata s-a ridicat brusc, și-a luat bastonul și a trântit ușa sufrageriei. În noaptea aceea, Radu a dormit pe canapea în bucătărie. Eu am stat în pat și am ascultat două tăceri diferite: a soțului meu, plină de dezamăgire, și a tatălui meu, plină de orgoliu.

A doua zi, tata mi-a întins o rețetă.

— Să nu uiți să treci pe la farmacie.

M-am uitat la hârtie și ceva s-a rupt în mine.

— Nu mai pot.

— Ce nu mai poți?

— Să plătesc tot. Să mint că e bine. Să mă cert cu Radu și apoi să mă prefac în fața ta că nu se întâmplă nimic.

Tata și-a strâns buzele.

— Dacă sunt o povară, spune direct.

— Nu ești o povară pentru că locuiești aici. Devii o povară când alegi să nu contribui, deși poți.

A urmat o liniște grea. Îmi tremurau mâinile, dar am scos caietul în care notasem toate cheltuielile. I-am arătat cât crescuse întreținerea, cât dădeam pe mâncare și cât costau medicamentele lui.

Radu a venit și s-a așezat lângă mine.

— Nu vrem pensia dumneavoastră, a spus el. Vrem să participați cu o sumă corectă. Atât.

— Și dacă mă îmbolnăvesc? a întrebat tata. Dacă ajung la spital? Voi credeți că statul îți dă tot?

Atunci am înțeles că sub zgârcenia lui era frică. Tata trăise ani întregi cu salarii mici, cu rate și datorii. După moartea mamei, teama lui se transformase într-o regulă: banii puși deoparte însemnau siguranță, chiar dacă siguranța lui ne lăsa pe noi descoperiți.

— Zilele negre au venit deja pentru noi, tată, i-am spus. Doar că tu nu vrei să le vezi.

A coborât privirea. Pentru prima oară de când se mutase, părea mai degrabă speriat decât încăpățânat.

Am stabilit împreună o sumă de nouă sute de lei pe lună pentru utilități și mâncare. Medicamentele urma să și le cumpere singur, iar pentru cheltuieli medicale mari aveam să discutăm înainte. Tata a bombănit că îl punem „la întreținere ca pe chiriași”, dar a făcut transferul chiar în ziua aceea.

Problema banilor s-a mai liniștit. Nu și atmosfera.

Tata continua să stea ore întregi în sufragerie, să ne aștepte să venim acasă și să se supere dacă ieșeam singuri. Într-o sâmbătă, când i-am spus că merg cu Radu la niște prieteni, a oftat apăsat.

— Duceți-vă. Eu sunt bătrân, stau între patru pereți.

Altă vină. Altă capcană.

I-am vorbit despre centrul comunitar din sector, unde se organizau seri de șah, gimnastică și întâlniri pentru pensionari. La început a refuzat.

— Ce să caut eu printre necunoscuți?

Până la urmă, l-am dus aproape cu forța la o partidă de șah. Două săptămâni mai târziu, mergea singur. A început și să ajute la o cantină socială de două ori pe săptămână, împărțind porții și aranjând lăzile cu alimente. Venea obosit, dar vorbea iar despre oameni, nu doar despre boli și facturi.

Nu s-a schimbat peste noapte. Mai întreabă și acum de ce lăsăm lumina aprinsă pe hol, deși contribuie la factură. Radu încă se încordează când tata face glume despre bani. Iar eu încă mă lupt cu vinovăția de fiecare dată când îi pun o limită.

Dar în casa noastră se poate respira din nou.

Uneori mă întreb de ce ni se spune că, dacă ne iubim părinții, trebuie să suportăm orice fără să scoatem un cuvânt. Voi ce ați fi făcut în locul meu: i-ați fi cerut să contribuie sau ați fi continuat să plătiți tot?