Mi-am crescut nepotul din pensia mea, iar într-o noapte m-a împins pentru că n-am vrut să-i mai dau bani

— Dă-mi banii, mamaie, că n-am chef de predici!

Radu a izbit cu palma în masa din bucătărie, iar cana mea cu ceai s-a răsturnat peste rețeta de la inimă. Am rămas cu mâna pe sertarul în care țineam pensia. Afară ningea mărunt, iar în casă mirosea a cartofi prăjiți și a teamă.

— Sunt ultimii două sute de lei, mamă. Trebuie să-mi iau pastilele.

— Îți dau eu când ia mama salariul.

Știam amândoi că nu-mi va da. Știam și că fiica mea, Daniela, nu mai trimisese bani de aproape două luni. Dar am deschis sertarul. Așa făceam mereu.

Radu avea șaptesprezece ani atunci. Eu îl crescusem de la patru.

În dimineața în care Daniela a plecat în Italia, băiatul s-a prins de geaca ei și a început să plângă. Gara era plină, mirosea a motorină și cafea ieftină. Ea l-a desprins de pe ea deget cu deget.

— Mamă, doar câteva luni. Strâng bani și mă întorc.

M-a privit ca și cum îi făceam un serviciu mic, nu ca și cum îmi lăsa în brațe un copil care avea să întrebe în fiecare seară când vine mama lui.

Primele luni au devenit un an. Apoi doi. Daniela trimitea pachete cu dulciuri, treninguri și jucării. Uneori suna duminica. Alteori treceau săptămâni.

Eu îl duceam la grădiniță, îi spălam hainele la lighean când s-a stricat mașina și stăteam noaptea lângă el când făcea febră. Din pensia mea și din ce mai câștigam curățând scara blocului, îi cumpăram caiete, ghete și mâncare.

Când îmi spunea „mamă” din greșeală, mi se rupea inima. Nu-l corectam.

Până prin clasa a șasea a fost un copil bun. Îmi aducea pâine, mă ajuta cu sacoșele și îmi lăsa bilețele pe frigider: „Te iubesc, mamaie”. Le-am păstrat și acum într-o cutie de pantofi.

Apoi a început să se schimbe.

La început au fost câte zece lei pentru un suc. După aceea cincizeci pentru o pereche de căști. Apoi sute de lei pentru telefon, haine de firmă și ieșiri cu băieții.

— Toți au, numai eu arăt ca ultimul sărac, îmi spunea.

Cuvântul „sărac” îl rostea de parcă era vina mea.

Am făcut un împrumut la casa de ajutor reciproc ca să-i cumpăr telefon. Trei luni mi-am luat medicamentele pe jumătate. Rupeam pastila în două și-mi spuneam că merge și așa. Nu mergea, dar ce să fac?

Diriginta m-a chemat într-o joi. Radu avea absențe, două corigențe și fusese prins fumând în spatele sălii de sport.

— Doamnă Stela, nu mai putem continua așa. Devine agresiv când este întrebat unde a fost.

Acasă, i-am pus catalogul de absențe în față.

— Pentru asta îți dau eu bani de autobuz?

A râs scurt.

— Ce știi tu? Ai făcut opt clase și te crezi profesoară.

M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi lovit. M-am uitat la mâinile mele crăpate și, pentru prima oară, mi-a fost rușine în fața copilului pe care îl crescusem.

Am sunat-o pe Daniela.

— Vorbește cu el, mamă. Nu mă mai ascultă.

Ea a oftat. În fundal se auzea un aspirator.

— Sunt la muncă. Ce vrei să fac de aici? Fii și tu mai fermă.

— Fermă cum? Când cere bani și spune că pleacă dacă nu-i dau?

— L-ai răsfățat. Eu ți-am spus.

Am închis fără să-i răspund. În seara aceea am plâns în baie, cu robinetul deschis, să nu mă audă Radu.

Conflictele au devenit aproape zilnice. Îmi lua bani din portofel și spunea că uitasem eu unde îi pusesem. Mi-a vândut cerceii primiți de la soțul meu, Dumnezeu să-l ierte. Când am descoperit, a ridicat din umeri.

— Oricum nu-i purtai.

— Erau ai mei.

— Și eu ce sunt? Străin?

Asta mă încurca mereu. Mă făcea să mă simt vinovată că îl bănuiam, apoi îmi cerea iar bani.

În iarna aceea a rămas repetent. Când i-am spus că trebuie să se angajeze măcar câteva ore, a trântit ușa dulapului atât de tare încât s-a spart oglinda.

— Nu mă trimiți tu pe mine la muncă!

— Dar eu pot să muncesc la șaizeci și opt de ani pentru țigările tale?

S-a apropiat de mine. Îi simțeam respirația. Pentru o clipă, nu mi-am mai recunoscut nepotul.

— Dă-mi cardul.

— Nu.

M-a prins de încheietură. Am încercat să mă desprind, iar el m-a împins. Am căzut lângă aragaz. Nu tare, dar destul cât să înțeleg unde ajunseserăm.

A rămas nemișcat câteva secunde.

— M-ai provocat, a șoptit.

A luat geaca și a plecat. N-a spus unde. N-a spus dacă se întoarce.

Două luni am dormit cu cheia în yală. Îi țineam farfuria în dulap și telefonul lângă pernă. Daniela mă certa că ar fi trebuit să chem poliția. Tot ea mă întreba de ce l-am lăsat să plece. Orice făceam era greșit.

Radu mai trimitea câte un mesaj: „Dă-mi o sută până vineri”. Nu întreba dacă sunt bine. Eu trimiteam. Îmi spuneam că măcar așa știu că trăiește.

Într-o noapte, aproape de ora două, m-a sunat un polițist. Radu ajunsese la spital după o bătaie în fața unui local. Avea arcada spartă, două coaste fisurate și mâna dreaptă prinsă în ghips.

Când am intrat în salon, părea din nou copilul care făcea febră și mă chema lângă el. Avea buza umflată și ochii în pământ.

— Ai venit, a murmurat.

— Unde să mă duc, Radu?

M-am așezat lângă pat. A început să plângă fără zgomot. Nu-l mai văzusem plângând de ani.

— Iartă-mă, mamaie. Am fost prost.

I-am atins părul, dar mâna mea s-a oprit repede. Parcă între noi rămăsese o ușă închisă.

— Te iert, i-am spus. Dar nu mai pot trăi cum am trăit.

A dat din cap. Mi-a promis că se schimbă, că își caută serviciu și că îmi dă banii înapoi. După externare a stat la mine trei săptămâni. Era politicos, își strângea farfuria, mă întreba dacă am nevoie de pâine.

Apoi a plecat la un prieten. Acum mă sună rar, mai ales când are nevoie de ceva. Nu mai țipă. Nici eu nu mai întreb prea multe. Vorbim frumos, ca doi oameni care calcă pe cioburi și se prefac că podeaua e întreagă.

Daniela încă este în Italia. Spune că se va întoarce la vară. Nu mai întreb în care vară.

Eu stau singură în apartamentul cu două camere și mai găsesc uneori câte un bilețel vechi de la Radu. Îl citesc, îl pun la loc și mă întreb dacă dragostea mea l-a salvat sau dacă, dându-i mereu tot, l-am învățat că poate să-mi ia orice.

Poți ierta un copil pe care l-ai crescut, dar cum mai înveți să nu-ți fie teamă de el? Și oare unde se termină sacrificiul unei bunici și unde începe vina ei?